Skip to content

Doctrina

1. Omul Nou

Pentru a cunoaste si aprecia un organism politic, nu e deajuns sa analizam manifestarile lui exterioare, aflate intr-o stare de continua prefacere, ci trebuie sa strabatem dincolo de aceasta zona a nestatorniciilor, pana la fiinta lui launtrica, pana la conceptul sau imanent. Atitudinile unui partid sau miscari politice nu pot ramane stationare, pentru ca trebuie sa se orienteze clipa de clipa, dupa modificarile ce intervin in campul realitatilor sociale, dupa noile constelatii ce se ivesc intre oameni. Sub invelisul acestui panta rei al politicului, vom descoperi insa o constanta de valori, un manunchi de idei si energii cu caracter de permanenta, care tind sa se realizeze in societate in masura ingaduita de prezenta si rezistenta altor forte. Numai intelegerea acestui cadru ideologic intim, ne ridica la justa interpretare a unui fenomen politic.

Ideea fundamentala a doctrinei legionare este crearea unui om nou in mijlocul colectivitatii romanesti, care sa constituie punctul de plecare al unei mari transformari spirituale in viata neamului nostru. Acest individ inzestrat cu calitati de erou va avea misiunea sa trezeasca energiile amortite ale neamului, sa-l ridice din starea de suferinta in care se zbate si sa-l indrepte pe caile indicate de marirea si onoarea lui nationala. Toate incercarile de a imbunatati soarta poporului nostru -miscari, partide, curente de opinie, programe, doctrine, forme de stat- care ignora realitatea sufleteasca a oamenilor, sunt neputincioase in fata gravelor probleme nationale si nu pot decat sa multiplice numarul deceptiilor si sa mareasca neincrederea in fortele natiunii. “Strigati in toate partile -rasuna cuvantul ingrijorat al lui Corneliu Codreanu- ca raul, mizeria, ruina, ne vin de la suflet. Sufletul este punctul cardinal asupra caruia trebuie sa se lucreze in momentul de fata. Sufletul individului si sufletul multimii. (Corneliu Z. Codreanu, Carticica Sefului de Cuib, p.111) In cartea lui de capetenie, “Pentru Legionari”, repeta cu mai multa insistenta si durere acelasi avertisment: “Tara aceasta piere din lipsa de oameni, nu din lipsa de programe. Aceasta este parerea noastra. Ca deci, nu programe trebuie sa cream, ci oameni, oameni noi … De aceea piatra unghiulara de la care porneste Legiunea este omul, nu programul politic” (Corneliu Zelea Codreanu – Pentru Legionari, p.285-286) Potrivit gandurilor ce le exprima Corneliu Codreanu, adevarata lupta a Miscarii Legionare nu se desfasoara in sfera rivalitatilor politice, ci se poarta inlauntrul sufletului omenesc. Realizarea obiectivelor politice ale Miscarii nu e posibila decat in masura in care “omul nou” invinge pe cel vechi in fiecare dintre noi si astfel iluminarea ce s-a produs in sufletul nostru se extinde in toate ramurile vietii nationale. Miscarea Legionara, inainte de a fi o miscare politica, indeplineste o inalta functiune educativa in viata neamului nostru, “are mai mult caracterul unei mari scoli spirituale (C.Z.C. – Carticica Sefului de Cuib, p.111), in care daca va intra un om, la celalalt capat va trebui sa iasa un erou.” (C.Z.C. Carticica Sefului de Cuib, p. 86)

Ce reprezinta conceptul de “om nou”? In ce directie tinde sa dezvolte educatia legionara noua faptura romaneasca? Omul nou este intr-adevar -asa cum ar vrea sa-l exprime cele doua cuvinte- o aparitie nemaiintalnita in istoria neamului nostru? Urmareste Miscarea Legionara sa creeze un tip de existenta romaneasca rupta de toate legaturile trecutului si zidita numai din nazuintele demiurgice ale viitorului? O astfel de presupunere nu numai ca nu are nimic de-a face cu conceptia legionara, dar o tagaduieste in intregime. Omul nou marturisit de Legiune este “omul crestin” actualizat in cadrul istoriei romanesti. El a fost vestit lumii acum 2000 de ani de insusi Fiul lui Dumnezeu in decursul existentei Sale pamantene. Ca numaratoare de ani este vechi de doua milenii, dar ca noutate spirituala, ca putere de rodnicie in suflete, e plin de avanturi revolutionare si se bucura de stralucirea unei vesnice tinereti. Omul nou este dramatica traire a unei generatii, care simte crescand in sufletul ei imboldul de a se apropia de Dumnezeu, de a regasi calea care duce spre El, descoperind-o, dupa multe rataciri si deznadejdi, in intoarcerea catre adevarurile fundamentale ale vietii, in reinvierea virtutilor eterne ale sufletului omenesc, asa cum ele stralucesc in viata Mantuitorului si impodobesc invataturile lui. Aceasta directie crestina in crearea omului nou a fost intiparita Legiunii din cel dintai ceas al existentei sale. Primele inceputuri de viata legionara au fost formulate de Corneliu Codreanu in patru propozitii fundamentale, dintre care cea dintai era credinta in Dumnezeu: “Toti credeam in Dumnezeu. Nu era nici un ateu printre noi. Cu cat eram mai incercuiti si mai singuri, cu atat preocuparile noastre se ridicau mai mult spre Dumnezeu si spre contactul cu mortii nostri si ai neamului. Acestia ne dadeau o tarie invincibila si o seninatate luminoasa in fata tuturor loviturilor.” (C.Z.C. – Pentru Legionari, p. 281) Ion Mota a lamurit substratul crestin al Miscarii inca de la primul numar al revistei “Pamantul Stramosesc”, organul de informatie si doctrina al noii grupari politice, intr-un articol intitulat atat de semnificativ “La Icoana”: “Intunericul patimilor nu va putea niciodata cristaliza un focar de lumina salvatoare. Iar ceea ce cautam si dorim noi din toata fiinta noastra, e lumina, e instapanirea din noi a vietii asa cum a voit-o Dumnezeu: viata de adevar, de dreptate, virtute … Eu sunt calea, adevarul si viata, e sentinta neclintita a lui Iisus. Deci la El, la Dumnezeu, la harul sau am alergat, pentru a primi scanteia vietii pe care s-o redam Neamului nostru.” (Ion Mota – Cranii de lemn, p. 20) Aceste randuri, desi scrise in perioada luptelor din tinerete, sunt iluminate de mari hotarari interioare si dezvaluie o constiinta crestina viguroasa si plina de sentimentul raspunderii. Sprijinul pe care il cauta Ion Mota in invatatura crestina, pentru a zidi apoi pe aceasta temelie integul edificiu legionar, nu are sensul generic al unei indepartate filiatiuni de idei cu crestinismul, ci este o traire cutremuratoare a lui, un efort intens si permanent de a-l primi in sufletele noastre si de a-l raspandi in tot ce are el mai adanc si mai consecvent cu viata Mantuitorului. “Care este masura crestinatatii noastre, – se intreaba Ion Mota intr-un articol de mai tarziu, scris cu prilejul Craciunului din 1936, atunci cand fiorul sfant al unei jertfe pe care avea sa o indeplineasca ii inunda tot mai mult fiinta – dupa ce cunoastem ca sufletele noastre s-au apropiat de Dumnezeu? Raspunsul nu poate fi numai un interogatoriu asupra formelor si legilor respectate, un examen tehnic asupra conformarii la ceea ce e mai mult exteriorul doctrinei crestine: ai furat, ai nedreptatit, ai respectat poruncile in ceea ce au ele oarecum formal, normativ, de reglementare a raportului cu semenii? Ci vom fi intrebati daca a fost ceva viu sufleteste in noi, vom fi intrebati ce disolutii sufletesti s-au intamplat in noi si ce reconstructii interioare pe un alt plan, de jertfa si de prefacere vie… Viu, sufleteste viu, ce s-a elaborat in viata noastra interioara? Ce biruinte asupra poverilor omenesti am repurtat noi, spre a putea sa ne simtim astazi mai apropiati de Mantuitorul care se naste? Masura invierii noastre interioare, masura crestinatatii noastre vii, eu o vad mai ales in masura jertfei personale, liber, cu dragoste si cu elan consimtite… Jertfa este masura crestinatatii noastre. (Ion Mota – Cranii de lemn, p.205-207) Omul nou postulat de Capitan ca “piatra unghiulara a Legiunii” nu se poate naste, asadar, decat acolo unde spiritul crestin a rodit in forma lui cea mai pura. Numai ca urmare a acestui proces de increstinare interioara se dezvolta si calitatile eroului asezat in slujba neamului. Atributele sale nationale sunt nedespartite de fiinta lui crestina si prind radacini in suflet numai dupa gradul de asimilare al luminii crestine. In viziunea lui Corneliu Codreanu, legionarul trebuie sa fie “un om in care sa fie dezvoltate, pana la maximum toate posibilitatile de marire omeneasca ce se afla sadite de Dumnezeu in sangele neamului nostru. Tot ce-si poate imagina mintea noastra mai frumos ca suflet, tot ce poate rodi rasa noastra mai mandru, mai inalt, mai drept, mai puternic, mai intelept, mai curat, mai muncitor si mai viteaz, iata ce trebuie sa ne dea scoala legionara! Acest erou, acest legionar al vitejiei, al muncii, al dreptatii, cu puterile lui Dumnezeu infipte in suflet, va duce neamul nostru pe caile maririi lui.” (C.Z.C. – Pentru Legionari, p.286-287)

Din cauza suportului crestin al doctrinei legionare, am fost invinuiti adeseori de adversarii nostri ca am fi mai degraba o miscare religioasa, care nu s-ar deosebi prea mult de toate acele curente, secte si organizatii ecleziastice desprinse ca niste aschii din trunchiul bisericii. Oricat de sumar s-ar interesa cineva de doctrina Miscarii si nu e de la inceput pornit sa o defaime, poate sa se convinga, fara greutate, cat e de falsa aceasta parere. Miscarea Legionara nu urmareste sa innoiasca crestinismul, ci sa innoiasca natiunea. Ea nu vrea sa creeze un crestin nou, ci un roman nou. Crestinismul atat sub aspectul trairii interioare cat si ca valoare doctrinara si sacramentala, s-a transmis oamenilor prin mijlocirea bisericii lui Christos. Biserica a fost instituita de Mantuitorul ca sa pastreze si sa raspandeasca mostenirea lui spirituala: de la aceasta realitate intangibila purcede si Miscarea la innoirea sufletului romanesc, la restaurarea chipului stralucitor al “omului crestin” din noi. Legionarii cred in misiunea mantuitoare a Bisericii lui Christos, recunosc asezareasi randuielile ce si le-a statornicit in decursul vremurilor, participa la tainele ei si o apara cu sangele lor. Miscarea Legionara si-a insusit numai spiritualitatea crestina ca axa de valorificare a realitatilor politice, dupa cum alte organisme politice au facut apel la acelasi izvor sau au recusrs la fundamentari de alt caracter (filosofia iluminista, marxista, rasista, etc), dar scopurile ei nu difera de ceea ce isi propun in programele lor alte partide romanesti. Ea se considera in serviciul neamului romanesc si telul ei este sa asigure poporului roman conditii optime de dezvoltare istorica. Cu deosebire, ca noi nu vedem cum s-ar putea realiza ideea nationala, in toata puritatea ei, si cum ar putea fi ferit de rataciri drumul unui popor, fara de acceptarea prealabila a ideii religioase, care reprezinta adevarul primordial al vietii. Ideea religioasa inchide in sine ideea nationala, o planteaza in sufletele popoarelor, o apara de toate impuritatile si o ridica pana la maximum de rodnicie. Nu poate fi cale mai buna si mai aducatoare de biruinte pentru un neam decat aceea pe care a pasit odinioara Mantuitorul.

Daca omul nou ar fi numai o problema de cadru sufletesc, de circulatie interna a fiintei noastre, nepasatoare de ceea ce se intampla dincolo de sfera mantuirii personale, atunci Miscarea Legionara s-ar fi cristalizat sub aspectul unui puternic curent de regenerare morala al poporului nostru, cu efecte probabil prelungite si in alte sectoare de activitate. Misiunea ce i-a fost incredintata de intemeietori, nu cunoaste insa o astfel de intrerupere spre lumea din afara, nu se epuizeaza in luptele interioare din constiinta, ci imbratiseaza si spatiile vaste ale colectivitatii nationale. Eroul iesit din scoala Legiunii tinde sa transforme natiunea dupa modelul viu din sufletul sau, sa creeeze o alta ordine sociala care sa corespunda mai bine cerintelor lui interioare. Scoala spirituala a omului nou nu este un fel de curs preparator, indispensabil activitatii politice, un fel de scoala de cadre, ci inseamna necontenita straduinta a sufletului de a se depasi pe sine insusi, de a-si birui impulsurile inferioare, lasand loc liber numai avanturilor sale celor mai generoase. Din aceasta realitate imanenta se desprind apoi toate actele vietii lui, toate preocuparile pentru existenta si viitorul natiunii, ca un fel de prelungire din lumea nevazuta in lumea vazuta. Ca sa intrebuintam termeni de circulatie mai curenta, fenomenul spiritual reprezinta in Miscare infrastructura, iar toate celelalte realizari, politice, sociale, economice, culturale, sunt invelisuri care se adauga printr-o crestere organica dinaluntrul sufletului spre lumea exterioara.

Caracterul pe care Miscarea Legionara vrea sa-l imprime societatii romanesti e o consecinta fireasca a primatului pe care ea il recunoaste factorului spiritual in organizarea tuturor manifestarilor de viata ale unui popor. Cum insa spiritualitatea legionara nu este de origine filosofica, ci si-a ancorat premisele in invatatura Evangheliei, inseamna ca principiile crestine, pe care se sprijina educatia omului nou, sunt chemate sa dea nastere si natiunii innoite. Miscarea Legionara proclama necesitatea, fixandu-si obiectivele in aceasta directie, ca valorile crestine sa fie scoase din surghiunul in care traiesc astazi la periferia istoriei nationale si sa se extinda aplicarea lor in viata politica, economica si sociala, adica in sfera de realitati care pana acum au fost guvernate exclusiv de forta interesului. Insemnatatea pozitiei adoptate nu consta in expunerea ei teoretica -ideile acestea avand multe antecendete in istoria gandirii omenesti- ci in elanul de traire care o insoteste, in dispozitia interna a miscarii noastre de a introduce innoirile proiectate in cadrul colectivitatii romanesti. *** Ceea ce caracterizeaza criza actuala a omenirii este forta compacta cu care se manifesta si cadrul universal in care s-a amplificat. Nu mai e un popor, o patura sociala, o institutie care sufera, ci intreaga umanitate, cu toate activitatile si toate natiunile pe care le cuprinde. Nu faptul crizei alarmeaza, ci intensitatea si proportiile ei. Nu e un anumit rau care ne chinuie, ci o avalansa a raului. Nu s-a produs o catastrofa, ci o descarcare de catastrofe. Nu auzim un geamat izolat, ci o mare de gemete. N-a izbucnit un strigat de ura, ci un uragan al maniei oarbe. Aceste simptome grave nu pot fi atribuite unui fenomen trecator, ci indica o criza de structura, cu efecte decisive pentru soarta intregii umanitati. E o scadenta, si nu mai e o etapa.

Omenirea se apropie cu pasi repezi de punctul culminant al experientei sale luciferice, care a inceput in Europa acum cateva secole si s-a intins astazi pe suprafata globului. In peripetiile ce le strabate nu se pune la incercare numai forta ei actuala, ci se repeta intr-o zvacnire ultima de orgoliu si durere, toate momentele de inaltare si declin ce le-a trait in existenta ei multimilenara. Daca acest proces de disolutie sufleteasca nu va fi intrerupt printr-un gest colectiv de mare eroism si dezinteresare, printr-un fapt istoric de epopee, nimic nu mai sta in calea omului luciferic sa vehiculeze destinul omenirii pe linia amagitoare a puterii lui nemarginite. Manat de permanenta trepidatie a poftelor si instinctelor, de nesatietate, care nu-i mai da liniste, de vointa concentrata numai in directia intereselor viciate, el vastinge, in cele din urma si cele mai ascunse vestigii de spiritualitate. In aceasta clipa de opacitate desavarsita a constiintelor, omenirea va atinge un grad de inraire atat de mare incat intreaga ei existenta se va transforma intr-o vale a plangerii, intr-un infern al durerii, al mortii, al cruzimilor si lasitatii. Nici o adiere de speranta nu va mai bate din acel ceas. Binele uitat in cine stie ce ungher sufletesc va fi prea neinsemnat ca sa mai indreptateasca existenta intregului. Atunci va lua sfarsit colaborarea divino-umana pe pamant intr-un sens lamentabil pentru om. Cauza lui Dumnezeu, tradata de indolenta si lipsa de barbatie a omului, va cunoaste un triumf fulgerator prin aparitia ostilor ceresti pe campul de bataie. Ele vor sfarama domnia Anti-Christului si vor alunga in haosul de unde s-au dezlantuit puterile contropitoare ale raului. Ne aflam in stadiul final al luptei dintre bine si rau. De aici nu mai poate urma decat o mare innoire spirituala sau o prabusire iremediabila. Salvarea mai e posibila atata vreme cat parghiile de comanda ale sufletului n-au alunecat cu totul din mainile noastre, cat timp demonicul nu si-a sarbatorit biruinta deplina asupra puterilor vii din noi. Un pumn de lumina daca mai ramane in suflet si el poate sa devina izvorul unei fulgeratoare renasteri interioare. Drumul mantuirii este unul singur: acela al regasirii cu Dumnezeu. Sa nu cautam solutii pentru rezolvarea crizei contemporane, una si aceeasi in individ, neam si viata internationala, pana ce n-am raspuns chemarii Lui de dragoste. Sa nu ne avantam in paienjenisul problemelor politice, sociale si economice cata vreme cauza cauzelor a ramas nelamurita. Pentru a aduce alinare lumii, trebuie sa ne vindecam mai intai pe noi insine de raul care ne mistuie inauntru, caci tulburarea din afara nu e altceva decat reflexul dezordinii din constiinta noastra. “A reda lumii frana si carma morala, iar nu numaidecat o bucata de paine mai mult si o economie materiala mai buna, iata calea de solutionare acestei vitale probleme umane.” (Ion Mota – Cranii de lemn, p.68) Sa parasim, asadar, pozitia falsa in care ne-am asezat fata de ordinea creatiunii si sa acceptam cadrul natural de existenta al omului. Sa inlaturam primatul absurd al interesului din organizarea vietii omenesti si sa-l inlocuim cu drepturile suverane ale dragostei. Sa renuntam la inselatorul sentiment de atotputernicie pe care ni-l imprumuta o gresita apreciere a creatiunilor umane creatoare a dragostei. Elanul creator al dragostei inchide in sine posibilitati infinite de actiune, o nesfarsita varietate de obiective, fara ca ea insasi sa se asimileze unuia din ele.

Dar in acceptarea dragostei ca factor regulator al existentei noastre nu intrevedem o primejdie? Primejdia de anulare a persoanei umane, de nivelare a tuturor intr-o plasma informa? Oare dragostea, ca esenta, nu anuleaza existenta? Cum mai pot fi eu, daca in mine se gaseste ceva ce se repeta si in altii? Daca dragostea e in tot si in toate, existenta nu devine tipica, nu-si pierde noutatea si prospetimea ei?

Minunea ce o savarseste dragostea consta in fericita impreunare a individualului cu universalul. Prin dragoste individul ajunge la o constiinta de sine scanteietoare. Impulsul sau creator se revarsa impunator. Oamenii nu mai sunt oameni, ci devin “forte umane” (Corneliu Zelea Codreanu). Nu exista putere pe lume sa aiba o eficacitate mai mare in actiunea de individualizare a oamenilor, de delimitare a persoanei umane. Dragostea reprezinta ecuatia fiecarui om, formula lui de permanenta. Ea garanteaza unicitatea de manifestare a individului in lume. De alta parte, dragostea e unica entitate din om care strabate invelisul sau bio-psihic si il inalta intre fiii lui Dumnezeu. Ea este imaginea Divina din noi, chipul si asemanarea lui Dumnezeu, sigiliul originii noastre supranaturale. Dragostea este eternul care percuteaza existenta noastra vremelnica. Este eul nostru nemuritor. Adevar mai mare decat dragostea nu exista, caci ea formeaza Natura Divina. Dragostea reprezinta alfa si omega ale existentei noastre.

Elementul care ne circumscrie cu atata gelozie individualitatea atinge asadar in acelasi timp si gradul certitudinii supreme. Daca-i cultivam elanurile, ajungem sa ne impartasim din logosul Divin. Dragostea e fermentul transcendental din noi si unica moneda de pe pamant ce are circulatie si in cer.

Dragostea e tot atat de eficace si cand i se cerceteaza posibilitatile de a uni pe oameni, de a inchega o comunitate.Dupa aceasta simplificare a legii, Christos face un pas mai departe. El arata ca dragostea nu este numai expresia unitara a legii, ci corespunde si axei constitutive a persoanei umane. Centrand morala pe dragoste, El o interiorizeaza, o face dependenta de eul spiritual. Christos ne invata ca natura etica a omului coincide cu natura lui spirituala, cu elementul creator al persoanei lui. Simtul moral sau constiinta morala sunt proiectiile dragostei in relatiile cu oamenii. Cine actioneaza din perspectiva dragostei, recunoaste cu usurinta linia despartitoare dintre bine si rau. Isi insuseste un instrument de apreciere a conduitei umane mult mai fin decat acela care se multumeste sa consulte catalogul virtutilor.

Oferindu-i omului posibilitatea sa-si reglementeze pozitia din interior, Christos il elibereaza din chingile legii. El dezvaluie omului ca legea nu-i decat realizarea propriului sau destin. Cele mai sublime acte morale se leaga de manerul invizibil al personalitatii lui. Elanurile creatoare niciodata nu servesc raului. Creatiunea se acopera totdeauna cu binele. Libertatea cea mai puternic afirmata in interior corespunde celei mai perfecte moralitati in afara.

Este adevarat ca cuvintele “lege”, “porunca”, nu sunt expulzate total din Noul Testament, ceea ce ar parea ca contrazice teza libertatii totale de care s-ar bucura individul ce umbla pe cararile dragostei. Insusi Christos zice: “Va dau porunca noua, ca unul pe altul sa va iubiti” (Ioan, 13.34). Ca la orice interpretare justa a unui text si in aprecierea acestei notiuni trebuie sa ne orientam dupa ansamblul invataturii crestine.Tot ce-a savarsit Christos in viata depune marturie categorica contra ideii de porunca, asa cum o intelegem noi oamenii din practica vietii sociale, ca ingradire, ca limitare a domeniului nostru de actiune. El nu e constrans de Tatal sa se jertfeasca, ci El, de la Sine, isi pune viata ca iarasi sa o ia. “Putere am ca s-o pun si putere am iarasi s-o iau”, zice Iisus. “Aceasta porunca primit-am de la Tatal” (Ioan, 10,18). Se vede clar despre ce fel de porunca vorbeste Christos: despre actul liber al personalitatii lui, care se intalneste in acelasi gand, al sacrificiului suprem, cu Tatal. In relatiile cu oamenii, aceeasi atitudine. El nu sileste pe nimeni sa-L urmeze, ci ii angajeaza pe drumul descoperirilor interioare, oferidu-le propriul Lui exemplu. Iar cand se convinge ca invatatura Lui a rodit in sufletul lor, si-i asociaza ca prieteni: “De-acum nu va mai zic slugi, ca sluga nu stie ce face domnul sau, ci v-am numit prieteni, pentru ca toate cate am auzit de la Tatal Meu v-am facut cunoscut.” (Ioan, 15,15). Sunt anumite necesitati de limbaj, de traditie, de gradul de pricepere al contemporanilor care obliga pe intemeietorii de doctrina sa intrebuinteze termeni ramasi in urma orizonturilor ce le deschid. Comunicatia adevarului cade sub puterea socialului. Mijloacele lui de divulgare sunt un bun comun oamenilor si ca atare limitate la posibilitatile de exprimare si intelegere ale contemporanilor. Si noi, in cursul acestei expuneri, n-am putut evita intotdeauna termenul de “lege” si “porunca” a dragostei, desi nici o alta contradictie nu ridica proteste mai vehemente. Legea dragostei este legea care se refuza oricarei specii de determinism, care nu se lasa prinsa in nici o forma de robie, e legea care nu legifereaza nimic impotriva libertatii interioare a omului.

Etica legionara urmeaza strans pozitia Noului Testament. Moralitatea este un mod fundamental de a fi al eului. O autentica conduita morala nu se obtine fiind mereu grijulii sa nu se calce cutare sau cutare paragraf al legii, ci dezvoltand in noi puterile uriase ale dragostei. Nu mai cautam cu legea in mana ce-am facut bine si ce-am facut rau, ci azvarlim in existenta noastra belsugul dragostei, stiind prea bime ca in modul acesta acoperim si cerintele ei. Ion Mota stabileste cu o claritate desavarsita deosebirea dintre cele doua morale: morala mozaica, a legii, a exteriorului conduitei umane si morala crestina, care se caracterizeaza prin desprinderea totala de tine insuti:

“Care e masura crestinatatii noastre? Raspunsul nu poate fi numai un interogatoriu asupra formelor si legilor respectate, un examen tehnic asupra conformarii la ceea ce e mai mult exteriorul doctrinei crestine: ai furat, ai nedreptatit, ai respectat poruncile in ceea ce au ele oarecum formal, normativ, de reglementare a raporturilor cu semenii. Ci vom fi intrebati daca a fost ceva viu sufleteste in noi, vom fi intrebati ce disolutii sufletesti adanci s-au intamplat in noi si ce reconstructii interioare pe un alt plan, de jertfa si de prefacere vie. Cineva care ar cerceta apropierea noastra sufleteasca de Mantuitorul, ne-ar cobori in acele adancuri de rana vie in care a fost coborat bogatul caruia Mantuitorul ii cerea o totala disolutie a structurii lui launtrice, vanzarea tuturor bogatiilor,aratandu-i ca simpla conformare oarecum contractuala fata de porunci, simpla atitudine aparent corecta, dar lipsita de prefacerea vie interioara, nu poate apropia pe om de cer si de mantuire.

Viu, sufleteste viu, ce s-a elaborat in viata noastra interioara? Ce biruinte asupra poverilor omenesti am repurtat noi, spre a putea sa ne simtim astazi mai apropiati de Mantuitorul care se naste?

Nu stiu ce vor zice teologii, despre a caror stiinta n-am multa cunostinta, dar masura invierii noastre interioare, masura crestinatatii noastre vii, eu o vad mai ales in masura jertfei pentru binele altora; a unei jertfe personale, liber, cu dragoste si cu elan consimtite, fara gand de respectarea formala a nu stiu caror reglemente bilaterale dintre noi si Dumnezeu.

Jertfa aceea care e dezlantuita in noi din dragoste, dintr-o dragoste pentru altceva decat fiinta noastra, jertfa aceea care ne inunda pustiindu-ne asezarea omeneasca a vietii, dar ne incalzeste totodata cu satisfactii pe care nu le poate cuprinde gandul omenesc, aceasta jertfa e faptul care smulge de pe fiinta noastra carapacea nesimtirii fata de cele dumnezeiesti, si transformandu-ne in rana vie (de “soare si sange”, cum ar zice Radu Gyr), ne pune in directa comunitate cu Dumnezeirea care patrunde navalnic si deadreptul in sufletul nostru. Si devenim astfel vii sufleteste, mai vii, mai crestini.

Jertfa este astfel masura crestinatatii noastre.

„Cine a jertfit ceva, in acest fel, intelege si vede mai bine pe Mantuitorul care se naste si se bucura mai mult, caci simte o apropiere, o comunitate intre o particica a structurii lui si Dumnezeul cel viu care coboara printre noi.” (Ion Mota, Cranii de Lemn, pp.205-207)

Posibilitatile de realizare ale individului se multiplica formidabil de indata ce intuieste sensul adanc al moralei crestine.

1) Existenta nu e pacat, cum crede Kierkegaard. Privita din centrul dragostei, existenta devine creatie, afirmare constructiva si plenara a eului. Pacatul predomina numai din ingraditura legii morale. Pus in prezenta fortelor vii din noi, isi pierde hegemonia asupra sufletului. Asta nu inseamna ca pacatul va disparea, ci numai ca nu va mai avea putere sa ne devoreze fiinta interioara. Dragostea, antidotul pacatului, il va sili sa se refugieze la periferia sufletului. Din perspectiva moralei crestine, directia noastra fundamentala de traire ramane permanent orientata spre bine. Si acesta este esentialul. Sa nu ne lasam aserviti de pacat, sa nu devenim unelte ale raului, sa nu ne luciferizam existenta.


a) Conceptia lui despre Dumnezeu, lume si viata. Aceasta conceptie formeaza un domeniu, o proprietate spirituala. Frontierele acestui domeniu sunt fixate de marginile stralucirii conceptiei lui. Exista o tara a spiritului national, tara viziunilor lui, obtinute prin revelatie si prin sfortare proprie.

b) Onoarea lui ce straluceste in masura in care neamul s-a putut conforma, in existenta sa istorica, normelor izvorate din conceptia lui despre Dumnezeu, lume si viata.

c) Cultura lui: rodul vietii lui, nascut din propriile lui sfortari in domeniul gandirii si al artei. Aceasta cultura nu este internationala. Ea este expresia graiului national, a sangelui.

Cultura este un produs al spiritului nemuritor. Ar fi absurd sa ne inchipuim ca spiritul se stinge vreodata. Daca o cultura se stinge, cauza nu e de natura genetica. Nu exista o lege care sa prescrie tuturor culturilor sa treaca prin stadiile biologice ale nasterii, maturitatii si imbatranirii. O cultura intra in declin cand se rupe de permanentele unui neam. Declin nu inseamna ca a trecut de apogeul ei si a intrat pe panta coborisului, ci numai ca actualul sir de ganditori si artisti au pierdut contactul cu plasma ei germinativa. E suficient insa sa se iveasca un alt rand de oameni, incendiati de pasiunea marilor adevaruri, pentru ca cultura sa-si reia orientarea sanatoasa si semnele de decadenta sa dispara. Cultura se dezvolta in conditii normale pe o linie ascendenta neintrerupta, incat cu cat trec veacurile, trebuie sa fie mai bogata, mai cutezatoare, mai plina de avant. Daca in cursul acestui drum ascendent, se intercaleaza si momente de ezitare, le poate oricand depasi printr-o revenire la izvoare.

Daca experienta istorica ne face dovada atator culturi stinse, desi popoarele care le-au creat mai sunt in viata, aceasta constatare nu indica altceva decat o lipsa de veghe launtrica la exponentii acelor popoare, care au fost amagiti sa schimbe actul viu al creatiei cu produse de import.

2. Etapele de realizare ale Natiunii

Corneliu Codreanu face deosebire intre neam ca realitate fara limita in timp si neamul ca manifestare de moment. Pentru a exprima formula de permanenta a neamului, el foloseste termenii de “neam”, “natiune” si “popor” cu intelesuri echivalente. Pentru individualizarea lui concreta, recurge la expresia “colectivitate nationala”.

“Drepturile omului nu sunt marginite numai de drepturile altui om, ci si de alte drepturi. Pentru ca exista trei entitati distincte:

1.Individul
2. Colectivitatea actuala nationala, adica totalitatea indivizilor din aceeasi natie, traind intr-un stat la un moment dat.
3. Natiunea, acea entitate istorica traind peste veacuri, cu radacinile infipte in negura vremii si cu un viitor infinit.

Toate trei isi au drepturile si datoriile lor. Dreptul de a trai. Si datoria de a nu periclita dreptul la viata al celorlalte doua.” (Corneliu Z. Codreanu, Pentru Legionari, p.421)

A nu periclita dreptul la viata al celorlalte entitati, inseamna a se dezvolta fiecare in acord cu unitatea suprema care le ierarhizeaza existenta. Nici individul nici colectivitatea nationala si nici chiar neamul in sens de realitate istorica, nu sunt entitati de sine statatoare, ci numai grade de concentrare ale substantei nationale in drumul ei spre Inviere. Sunt valori care se deschid una dintr-alta spre lumea nevazuta a spiritului. Individul care da o interpretare egocentrica faptelor omenesti, care dincolo de interesul imediat nu vede nimic vrednic sa-i poata stimula activitatea, nu-si dauneaza numai lui insusi, asezandu-se pe o pozitie necreatoare, ci antreneaza in sterilitatea gestului sau o ordine intreaga de valori. Linia pe care s-a asezat vine in conflict cu normala desfasurare a energiei umane, rastoarna sensul intregii existente, provoaca oscilatii pana in regiunile de mister ale lumii. Negatiile care i-au inundat constiinta il scot din lupta pentru neam, il fac inapt sa raspunda la apelurile indurerate ale patriei. Mai intai colectivitatea nationala simte efectele daunatoare ale acestei inchistari a individului in carapacea egoismului sau. “Individul crede ca poate sa impieteze cu drepturile sale nelimitate asupra colectivitatii intregi, pe care poate sa o incalce si sa o jupoaie.” (Corneliu Codreanu, Pentru Legionari, p.421) Dar aceste porniri pradalnice ale individului se propaga mai departe, pe liniile indepartate ale neamului, ca un ecou ce nu mai ia sfarsit niciodata. In loc ca individul sa serveasca marilor finalitati nationale, devine un balast istoric, un sfaramator de destin, un lichidator al natiunii strabune.

“La randul ei, colectivitatea nationala are o tendinta de a sacrifica viitorul -drepturile natiunii- pentru interesele ei prezente.” (Corneliu Z. Codreanu – Pentru Legionari, pp.421-422) Colectivitatea nationala reprezinta natiunea politica, interesele de moment ale unui popor, randul de oameni care acum se succede in existenta ei infinita. Fiind numai o incorporare hic et nunc a neamului, trebuie sa-si orienteze necontenit activitatea dupa telurile mai cuprinzatoare ale natiunii istorice. O colectivitate nationala nu poate practica o politica de azi pe maine, nu-si poate restrange preocuparile la orizontul contemporan, ci trebuie sa reflecte in fiecare act al ei constiinta prelungirii sale in istorie. Daca natiunea politica se indeparteaza de premisele ei istorice, se situeaza in afara curentului creator din care isi improspateaza necontenit puterile si pierde cadenta marilor infaptuiri. Cu aceasta natiune desprinsa de ea insasi, se repeta fenomenul de inchircire si anulare a talentelor proprii, caracteristic individualismului anarhic. Nu se mai produce nimic de valoare, nici o opera care sa supravietuiasca aplauzelor de moment si sa zguduie constiinta mileniilor. Lipsita de suflu interior, viata natiunii se consuma in acte nesemnificative, luand tot mai mult aspectul unui joc de interese fluide. Acest declin al fortelor nationale poate lua sfarsit in doua moduri: fie ca se continua cu aceasta pierdere de substanta pana la epuizarea resurselor vitale ale natiunii si dizolvarea fiintei ei istorice, fie ca colectivitatea nationala intuieste la timp alunecusul mortal in care s-a angajat si, printr-un salt voinicesc, recastiga linia justa de traire.

Desprinderea colectivitatii nationale de natiune afecteaza toate sectoarele ei de manifestare. In afara de energia spirituala, careia i se inchid drumurile spre creatie, substanta biologica pierde vigoarea de altadata si da semne dedegenerescenta, iar patrimoniul material saraceste din cauza unui consum risipitor. Generatiile de maine vor trai intr-o tara saraca, pentru ca acei care ii conduc astazi destinele, i-au risipit bogatia economica, fara nici o grija de viitorul ei. “De aceea asistam la nemiloasa exploatare sau chiar instrainare a padurilor, a minelor, a petrolului, uitand ca in seama noastra sunt sute de generatii romanesti, copiii copiilor nostri, care asteapta sa traiasca si ei ducand mai departe viata neamului.” (Corneliu Z. Codreanu, Pentru Legionari, p.422)

Entitatea superioara colectivitatii nationale, natiunea istorica,e destinata sa traiasca indefinit in lumea materiala. Nu exista un termen fatal care sa curme firul vietii unui neam. Toate natiunile poseda imense resurse interioare care le fac capabile sa reziste si celor mai cumplite martiragii istorice. Daca numeroase exceptii contrazic acest adevar si natiuni puternice dispar de pe suprafata pamantului, cauza acestor decese nationale de cele mai multe ori nu e de origine exterioara, ci se datoreste in primul rand instrainarii lor de forta vie a spiritului. Imprejurarile din afara nu fac altceva decat sa consacre o stare de fapt. Rupandu-se de plasma nascatoare a fiintei lor, nefaurindu-si din vreme o solida armatura sufleteasca, ele cad sub legile mortii si se prapadesc.

Natiunea istorica nu reprezinta termenul final de realizare al unei colectivitati nationale. Dincolo de ea, pe promontoriile eternitatii, se ridica natiunea spirituala, singura care da contur definitiv existentei unui popor. Natiunea spirituala se intinde pe ambele emisfere ale lumii. Ea e tot atat de reala in istorie cat si dincolo de cadrul ei trecator, in ordinea transcendentala a lucrurilor. La sfarsitul veacurilor vor invia si natiunile, odata cu indivizii care s-au perindat in decursul existentei ei istorice, si vor trai sub o alta infatisare sub acoperamantul viitoarei alcatuiri cosmice.

Aceste planuri superioare de existenta nu se suprapun peste veleitatile omenesti, nu oprima natura noastra, ci apartin substantei noastre intime. Natiunea este o modalitate de emancipare a omului, de afirmare a libertatii lui interioare. Colectivitatea nationala, natiunea istorica si natiunea spirituala sunt forme sociale care se inscriu pe linia elanului sau creator si corespund etapelor lui de realizare. Ele sunt virtualitati de dragoste inmagazinate in noi si care asteapta numai momentul prielnic pentru a se actualiza prin acte de serviciu pentru neam. Individul nu renunta la sine insusi, nu se despoaie de persoana sa, atunci cand se pune in serviciul neamului. Dimpotriva, acest serviciu coincide cu propria lu implinire. Ideea de neam apartine eului sau spiritual, universului specific din care e alcatuita persoana umana, incat atunci cand isi da contributia la implinirea destinului national, individul de fapt se realizeaza pe sine insusi.

a) Legile vietii si ale mortii

“Poporul nu se conduce dupa vointa lui: democratia. Nici dupa vointa unei persoane: dictatura. Ci dupa legi. Nu e vorba de legile facute de oameni. Sunt norme, legi naturale, de viata si norme, legi naturale de moarte. Legile vietii si legile mortii. O natiune merge la viata sau la moarte dupa cum respecta pe unele sau pe altele din aceste legi.” (Corneliu Z. Codreanu, Pentru Legionari, p.414)

Legile de viata ale unui neam au un sens de manifestare unic, de la om spre Dumnezeu, dar gradul de aplicare al lor variaza de la un popor la altul dupa intensitatea efortului depus de un neam la limpezirea propriei lui fiinte. La unele popoare, interesele individuale predomina si atunci vor suferi interesele colective. La alte popoare, interesele nationale sunt recunoscute si respectate, dar nu sunt integrate in perspectiva istoriei lor. Se face o politica de scurta vedere, de adaptare la fluxul si refluxul evenimentelor, fara nici o grija de viitorul indepartat. In a treia categorie intra popoarele de moravuri consolidate, de traditii statornice, care se orienteaza in activitatea lor politica dupa marile lor linii istorice, dar care nu pasesc peste pragul ultim al dezvoltarii lor si raman prizoniere vietii lor pamantene. Putine sunt natiunile cu un activ spiritual, cu o politica de tendinta verticala, cu telul ultim al existentei lor ancorat in transcendental. Bineinteles ca aceste trasaturi nu se manifesta cu o puritate desavarsita la popoare ci apar mai mult sau mai putin amestecate, dar intotdeauna una din ele castiga precadere fata de celelalte si atunci aceasta caracteristica dominanta va constitui criteriul de judecata al unui regim politic sau al unei perioade din viata unui neam.

b) Politica si religie

Corneliu Codreanu si Ion Mota considera politica si religia doua activitati complementare, doua discipline aflate in alianta naturala. “Noi nu facem si n-am facut o singura zi in viata noastra politica… Noi avem o religie, noi suntem robii unei credinte.” (Ion Mota, Cranii de Lemn, p.19) “…pentru legionari politica inseamna religie.” (Corneliu Codreanu, Carticica Sefului de cuib, p.75) Cei doi intemeietori ai Legiunii nu se gandesc al o repudiere a politicii, la o indepartare a ei din preocuparile unei generatii, pentru a crea in locul ei o miscare cu caracter religios – asa cum s-ar putea deduce din aceste fragmente ale scrisului lor. Ei se desolidarizeaza numai de formele ei inferioare, numai de imaginea ei devastata de ambitiile omenesti. Daca politica e asimilata unei preofesiuni oarecare si nu se distinge de alte domenii de competitie in societate decat prin gradul mai mare de cinism si viclenie ce reclama practica ei, atunci aceasta conceptie a politicii nu-si poate afla locul in doctrina legionara.

Prin apropierea politicii de religie, Corneliu Codreanu si Ion Mota au voit sa sublinieze marea distanta ce-i separa de un anumit gen minor si degradant al ei, care a invadat lumea, iar de alta parte sa indice raporturile de inrudire ce exista intre cele doua discipline,punctul comun in care se intalnesc obiectivele lor. Politica are teluri imediate de satisfacut: stabilirea regulilor de convietuire in sanul unei colectivitati nationale, are teluri mai indepartate: asigurarea continuitati istorice a unui popor; dar mai are si o opera transcendentala de implinit: calauzirea lui pe drumul Invierii. Politica, in acceptiunea ei ultima, niciodata n-ar putea sa se dispenseze de ajutorul religiei, caci ii lipsesc mijloacele harice. Cand paseste pe treapta ultima de realizare, ea e neputincioasa sa mai creeza ceva, daca se incredinteaza exclusiv posibilitatilor omenesti. Scopul ei suprem este ancorat in lumea de dincolo si nu se poate implini decat printr-o colaborare stransa intre fortele umane si fortele Divine. Politica a ajuns la limita de unde incepe o regiune inaccesibila ei si pe care nu o poate strabate decat calauzita de invatatura Bisericii.

Cei care s-au ocupat de aceasta chestiune nu numai ca subiect de meditatie, ci ca premise de viata, isi dau seama cate greutati, cati spini si cate ispite sunt presarate in calea unei politici transfigurata de reflexele cerului. Acesti oameni niciodata nu se vor lauda cu rezultatele la care au ajuns -chiar daca sunt apreciabile- pentru ca ori de cate ori isi vor ridica ochii spre comandamentele Divine se vor simti cuprinsi de o mare umilinta. “Am fost intrebat -spune Corneliu Codreanu- daca activitatea noastra de pana acum se afla pe linia Bisericii Crestine. Raspund: Facem o mare deosebire intre linia pe care mergem noi si linia Bisericii Crestine. Linia Bisericii este cu mii de metri deasupra noastra. Ea atinge perfectiunea si sublimul. Nu putem cobori aceasta linie pentru a explica faptele noastre. Noi, prin actiunea noastra,prin toate faptele si gandirile noastre, tindem catre aceasta linie, ne ridicam spre ea, atat cat ne permite greutatea carnii si condamnarea la care am fost sortiti prin pacatul originar. Ramane de vazut cat am putut, prin sfortarile noastre pamantesti, a ne inalta catre aceasta linie.” (Corneliu Z. Codreanu, Pentru Legionari, pp.420-421)

c) Elita nationala

Pentru ca un popor sa iasa biruitor din toate incercarile ce-l asteapta in viata, se cere factorului politic sa se aseze in raporturi de fidelitate desavarsita cu entitatea nationala pe care o reprezinta. Instrumentul de guvernare al unui popor trebuie sa fie expresia imaginii lui interioare si de pe aceasta pozitie ultima sa vegheze ca istoria lui sa nu falsifice interpretarea destinului sau national. Cum insa guvernele unei tari se schimba fara intrerupere, aparand si disparand la scurte intervale, ele nu pot servi ca punct de reazam pentru stabilirea raspunderilor pentru reaua sau buna ei conducere si trebuie sa ne indreptam atentia spre mediul social din care se recruteaza in mod obisnuit personalul acestor guverne. Aceasta categorie sociala, denumita clasa conducatoare, constituie rezerva de oameni politici ai unei natiuni, din care se reinnoiesc fara incetare echipele de guvernamant. Clasa conducatoare are o structura mult mai stabila decat guvernele, determinand adeseori fizionomia unei epoci intregi.

Problema raporturilor dintre politic si spiritual se deplaseaza de la guverneanta cu care s-ar retrage de la putere, in momentul cand poporul le-a retras increderea, ar fi proba cruciala a sinceritatii lor democratice.

3. Problema sociala

Clasele sociale nu sunt entitati autonome, n-au suveranitate proprie, ci se inscriu pe curba de dezvoltare a natiunii. Cand clasele sociale sufera schimbari, inseamna ca natiunea isi regrupeaza fortele creatoare, pentru a se putea adapta noilor situatii. A considera clasa inzestrata cu impulsuri si finalitati proprii, care s-ar afirma peste granitele popoarelor,ar insemna sa actionam contra naturii si contra legilor fundamentale ale istoriei.

Corneliu Codreanu porneste de la aceasta valorizare a clasei sociale ca functiune inseparabila de ansamblul national. Ca atare,el considera ca revendicarile muncitoresti, oricat de indreptatite ar fi, nu pot fi satisfacute in detrimentul natiunii, contra intereselor ei vitale, contra patriei, care inglobeaza toate clasele sociale. Conflictele sociale trebuie rezolvate in cadrul natiunii si cu mijloacele proprii fiecarei natiuni. N-au ce sa caute in dezbaterea problemei sociale avocati din afara si nu poate fi proclamata o patrie proletara, peste diversle patrii nationale, la care sa apartina muncitorii din toata lumea. Muncitorul, inainte de a apartine unei clase sociale, apartine natiunii sale. Calitatea de national e peremptorie, calitatea de social, tranzitorie. Apartenenta la o clasa sociala se poate schimba chiar in cursul vietii unui individ, apartenenta la neam niciodata. Un individ, din orice clasa sociala ar fi, trebuie sa dea intaietate,in gandurile si actiunile lui, neamului din care face parte. Satisfacerea legitimelor interese ale muncitorului nu se poate indeplini, pe orice cai, intovarasindu-se cu cei care urmaresc distrugerea patriei lui.

Daca e absurd sa desprindem socialul de national, dandu-i o directie de realizare autonoma, tot atat de nefiresc este sa despuiem ideea nationala de continutul ei social. Nationalismul, gandit consecvent si sincer, e intim legat de ideea justitiei sociale. Socialistii fac greseala ca iau ca adevar una din multiplele implicatii ale nationalismului. Fiecare individ poarta in sufletul sau imaginea unei natiuni. Aceasta inseamna ca cine gandeste politica in functie de natiune, de la sine trebuie sa acorde cel mai mare respect persoanei umane. Fiecare individ reprezinta un potential creator al natiunii. A-i stanjeni posibilitatile lui intrinsece sau a le lasa in paragina, e tot una cu a savarsi un atentat contra natiunii. Nu poti fi nationalist, fara a arata cea mai larga solicitudine tuturor compatriotilor tai. Un individ nu e un capital biologic, nu este un numar intre milioane de fiinte, nu se masoara aritmetic sau prin capacitatea lui de productie in economie, ci este o energie nationala, o iruptie a constiintei nationale in istorie. Unui nationalist nu ii este indiferent cum traiesc semenii lui, cu ce se hranesc, ce locuinte au, de ce mijloace de existenta si de cultura dispun. Calitatile, talentele, valorile, abunda in viata unui neam. Ele trebuie numai destelenite, puse in conditii favorabile de dezvoltare, ca sa ridice neamul pe culmile maririi.

4.Destinul omenirii

O intrebare care framanta de doua mii de ani mintea omeneasca este cum se va sfarsi lumea aceasta? Dupa viziunea apocaliptica a Sf. Ioan, ea va pieri in flacarile maniei Divine. Apocalipsul relateaza fazele de distrugere ale universului nostru. De ce acest final dramatic, se intreaba constiinta noastra inspaimantata? Oare nu i s-ar putea cruta omenirii tragedia ultimului act? Trecerea de la o lume la alta nu s-ar putea face decat prin dezlantuirea unei catastrofe cosmice? Nu s-ar putea imagina o tranzitie blanda, o modificare in etape a universului nostru?

Aceasta intrebare ridica o problema tot atat de grava. Daca Dumnezeu a destainuit Sf.Apostol Ioan ca lumea aceasta va disparea strapunsa de fulgerele cerului, nu inseamna oare ca El “in anticipo” a fixat mersul ei spre catastrofa? Aceasta ar insemna ca nu mai e omul care ii determina cursul, ci vointa Divina. Dezvaluindu-se in Apocalips ce soarta pregateste Dumnezeu lumii, nu inseamna oare ca faradelegile oamenilor sunt prevazute si predeterminate? Si atunci cum poate fi omul tras la raspundere pentru fapte la care nu se poate opune?

Incepem cu ultima chestiune. Dumnezeu nu este responsabil de ceea ce se petrece in lume. Omul este o fiinta libera. Daca Dumnezeu i-ar prescrie omului ce conduita sa urmeze, i-ar lua indarat darul cel mai pretios pe care i l-a facut: libertatea interioara. Excluzand din capul locului ideea ca Dumnezeu ar putea sa-l impinga pe om la rau, chiar daca l-ar constrange sa faca binele, faptul n-ar fi mai putin grav. Omul ar inceta sa pacatuiasca, cu acelasi titlu si in aceleasi conditiuni in care nu pacatuiesc nici animalele. El si-ar pierde definitiv calitatea sa intrinseca, imaginea sa de om. El n-ar mai fi facut dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, el n-ar mai exista ca subiect creator, ci ar deveni un fragment depersonalizat al lumii materiale.

Dumnezeu nu dirijeaza cursul evenimentelor, dar nici nu trebuie sa ni-L inchipuim absent din mijlocul lor.Gratia Divina e mult mai larg raspandita in lume decat efectele ei vizibile. Dar cei mai multi oameni nu-i retin importanta si o alunga din sufletul lor. In sensul acesta, omul trebuie privit ca fauritor al destinului sau. Participarea lui Dumnezeu la realizarea istoriei nu se afirma decat insotind actiunea Sa creatoare. Daca necesitatea aliantei cu Dumnezeu nu se face simtita in inima omului, in aceeasi masura se retrage si sprijinul Sau Prea Inalt.

Faptul ca Dumnezeu anticipa cu milenii sfarsitul lumii, nu infirma valabilitatea acestei explicatii. Dumnezeu nu doreste lumii acest sfarsit. Cand i-a pus temeliile, n-a faurit planul ca dupa un rastimp oarecare sa o nimiceasca prin sabie si foc. Ci oamenii insisi, prin propria lor vina, atrag asupra lor fulgerele cerului. Dumnezeu stie doar cum se vor desfasura lucrurile, in virtutea Prestintei Lui Prea Inalte. Prevede ce ravagii va face pacatul in lume, cum se va inmulti din generatie in generatie, mai intins, mai devorant, mai nesatios, provocand acest dezastru.

Distrugerea lumii va deveni necesara prin culpa omului. Oamenii au ascultat de insinuatiile diavolului, rupand alianta cu Dumnezeu. Raportul dintre Bine si Rau s-a rupt definitiv in favoarea Raului. In loc de o turma pastorita de Christos, pamantul adaposteste o turma stapanita de diavol. Pamantul a ajuns culcusul Satanei. Lucifer, infrant in cer de Arhanghelul Mihail, a cautat sa-si ia revansa pe pamant, ademenind pe oameni. El e in conflict cu cerul. Si oamenii se dezlipesc de cauza lui Dumnezeu si trec de partea diavolului. Zadarnica a fost intruparea lui Christos, zadarnice chinurile Golgotei si zadarnica Invierea! Puterea diavolului s-a intins pana la marginile pamantului. Binele, unde se mai mentine, nu se incumeta sa mai incruciseze spada cu raul, nu mai are elanul marilor indrazneli. O astfel de omenire, care si-a ales de dumnezeu pe Satana, nu mai merita sa traiasca!

Dumnezeu nu face decat sa incheie bilantul activitatii omenesti. El a facut sacrificii cutremuratoare ca sa abata pe om de la drumul pacatului. Dar nu I se poate cere sa ingaduie triumful puterilor raului pe pamant, sa le recunoasca El insusi dominatia asupra lumii. Sa se retraga si Dumenzeu din fata lor? Daca omul a pierdut batalia, va interveni in lupta rezerva Divina, condusa de strategul ostilor ceresti, Arhanghelul Mihail. Bucuria Satanei va fi de scurta durata. In definitiv, ce se pierde odata cu stingerea vietii pamantesti? O omenire satanizata, o omenire ce si-a renegat filiatiunea Divina, o omenire ce numai biologic mai are infatisarea umana. Interior, sufleteste, omul s-a instrainat de el insusi, s-a deplasat spre polul negativ al existentei. In schimb, ceea ce castiga este enorm. E afirmarea principiului Divin. Binele va birui intotdeauna raul. Impotriva legilor pamantene. Impotriva tuturor evidentelor. Jertfa celor ce au staruit in bine nu va fi zadarnica. Oricat de putini ar fi si urgisiti, dreptatea e de partea lor. Iar cei ce s-au legat tovarasi cu puterile raului, cu tot succesul lor aparent, vor cunoaste ziua infrangerii.

Revelatia Apocalipsului este si un avertisment. Uitati-va, le spune Dumnezeu oamenilor, ce grozavii va asteapta, ce drum prapastios ati apucat. Ati parasit drumul libertatii si v-ati inhamat pacatului si el va taraste in zona mortii.

Nimicirea lumii are o indoita semnificatie pentru om. Mai intai patria care i-a fost harazita lui de Dumnezeu, dupa ce si-a aratat nevrednicia de a trai in Paradis, va disparea pentru totdeauna. Nu va mai vedea locurile pe unde a copilarit, gradinile in care s-a plimbat, muntii pe care i-a strabatut si apele care l-au scaldat. Praf si pulbere se va alege de toate lucrurile ce le-a facut cu pretul atator sfortari, pentru a intocmi si infrumuseta fata pamantului. Giganticele realizari ale tehnicii vor arde in acelasi vartej de foc. In loc ca actiunea de cucerire a naturii sa fie preamarita de Dumnezeu -caci tehnica reprezinta o prelungire in om a creatiei Divine si apartine naturii noastre intime- va cunoaste aceeasi soarta tragica din cauza declasarii noastre interioare.

Aspectul spiritual al nefericirii umane e mult mai grav. O patrie se apara, o patrie reprezinta un front permanent. Pamantul, patria omului, era incorporat domeniului Divin, iar vrajmasul care trebuia impiedicat sa-l invadeze erau legheoanele ingerilor decazuti. Cum s-a achitat omul de aceasta indatorire? A azvarlit armele si ingaduit hoardelor intunericului sa treaca peste meterezele pamantului. Nimic nu-i va fi mai penibil omului decat confruntarea cu propria lui nimicnicie, in ziua judecatii. Rusinea de a se sti dezertor, de a fi tradat cauza Divina, il va zgudui mai mult decat tot ce-a lasat in urma. Multi, foarte multi oameni vor fi mantuiti de Dumnezeu din mila, dar niciodata nu vor putea privi in ochi pe Dumnezeu, fara sa-si reaminteasca cat de meschin s-au purtat cu Acela care le-a aratat atata marinimie.

Sta numai in putinta omului sa crute omenirii catastrofa finala. Apocalipsul ramane valabil, daca nu intervine nici o schimbare in cursul actual al lumii, daca domnia raului sporeste fara incetare in dauna binelui. Omenirea a ajuns astazi la marginea abisului. Ea mai dispune de un scurt ragaz. Omul mai poate sa impiedice, in ultimul ceas, aplecarea cumpenei spre imparatia nefiintei, printr-o incordare desperata a tuturor puterilor lui. De miracolul ce se va produce in interiorul sau, depinde miracolul din afara. Cand transeele Divinitatii ar fi din nou ocupate de oameni adevarati si Lucifer s-ar gasi in fata unui front incheiat, ratiunea de interventie a ostilor ceresti ar cadea. Pamantul insusi s-ar pregati sa iasa in intampinarea Domnului, impodobindu-se cu reflexe paradisiace. Corul oamenilor s-ar amesteca cu corul ingerilor, intonand aceeasi melodie de lauda Atotputernicului.

Daca ne-am imagina pe om facand un salt urias in natura Divina, daca spiritul lui de sacrificiu ar deveni incandescent si cu o fervoare nemaiintalnita s-ar darui pentru rascumpararea greselilor lui, fara indoiala ca aceasta sublima inaltare a sufletului sau spre Dumnezeu nu va ramane fara raspuns din partea cerului. Ce sens ar mai avea distrugerea pamantului cand oamenii s-au imbracat in haina nevinovatiei si asteapta pe Christos cu ramuri de finic? Daca s-ar produce aceasta grandioasa renastere interioara, omul ar vedea cum lacasul lui pamantesc sr arbora culorile Ierusalimului ceresc, cum Dumnezeu Insusi le-ar cerceta asezarile. De ce sa se transforme pamantul intr-un camp de bataie intre Arhanghelul Mihail si Lucifer, cand elanurile arhanghelice au incendiat fiinta oamenilor si ei insisi poarta in lupta stindardele lui Christos si rapun puterea vrajmasului? Atunci, trecerea spre o alta lume, spre Ierusalimul ceresc, se va realiza intr-un alt mod, fara acea revarsare de manie Divina, anuntata in Apocalips.

5. Realitatea supranaturala a neamurilor (Marturii din Sf. Scriptura)

Urmand indicatiile lui Corneliu Codreanu, am cercetat si noi Scripturile, pentru a vedea in ce masura teza lui despre originea supranaturala a neamurilor isi gaseste puncte de sprijin in Biblie. Am gasit un numar considerabil de texte din Vechiul si Noul Testament care confirma existenta unei relatii directe intre popoarele lumii si Dumnezeu. Cum in Vechiul Testament, legatura aceasta se refera la un singur popor si deci ar putea fi interpretata limitativ, am renuntat la abundenta de izvoare din partea veche a Scripturii si ne-am marginit investigatiile la Noul Testament. Din Vechiul Testament reproducem doar doua locuri, care ni se par extraordinar de clare. In Deuteronom, gasim urmatoarele cuvinte rostite de catre Moise:

“Cand Cel Prea Inalt a dat neamurilor partile lor de mostenire si cand a osebit pe fiii lui Adam unii de altii, El a hotarat tinuturile popoarelor, dupa numarul ingerilor lui Dumnezeu.” Fiecare popor, asadar, are un inger ocrotitor si Dumnezeu a fixat fiecaruia o parte din mostenirea pamantului, tinutul unde va trebui sa se stabileasca si sa-si traiasca viata.

In Psalmii lui David intalnim o alta confirmare a creatiei Divine a popoarelor:

“Toate neamurile pe care le-ai facut vor veni si se vor inchina inaintea fetei Tale, Doamne, si vor preamari numele Tau.”

Si acum sa trecem la Noul Testament, asezand textele unde gasim marturii despre neam intr-o anumita ordine, care sa reprezinte o gradatie explicativa.

“Simon Petru a spus cum a avut grija Dumnezeu de la inceput sa ia dintre neamuri un popor care sa-i poarte numele.” (Fapte, 15,14) Dumnezeu nu rupe legaturile cu omenirea neleala, lepadata de la Sine, ci incredinteaza taina numelui Sau unuia dintre popoare. Onoarea de a reprezenta dreapta credinta in mijlocul nenumaratelor forme de idolatrie ce le practica restul omenirii, a revenit evreilor.

Daca unui neam i s-a dat misiunea sa perpetueze in constiinta omenirii amintirea adevaratului Dumnezeu, asta inseamna ca neamul reprezinta ceva mai mult decat o realitate naturala. Realitatile naturale sunt moduri de existenta instabile. Ele apar si dispar. Nu li se poate cere socoteala lor de ceea ce li se intampla sau de ceea ce fac. Ele stau sub imperiul “vremilor”. E greu de conceput ca Dumnezeu sa fi asociat planului Sau de mantuire a lumii o entitate invalidata de propria ei natura pieritoare, o gramada de oameni de responsabilitate marginita, care astazi stau impreuna, dar maine se pot risipi. Numai unei colectivitati inzestrate cu viata nemuritoare ii putea incredinta Dumnezeu un mesaj decisiv pentru soarta omenirii, a carui implinire avea sa se intample mult mai tarziu.

In alte texte, se vorbeste clar de existenta unei mantuiri colective. Nu numai indivizi, ci si neamurile savarsesc pacate si trebuie aduse jertfe pentru ispasirea lor. Preotul Zaharia proorocind chemarea plina de dar a fiului sau Ioan, ii spune acestuia: “Sa dai poporului Sau (al lui Dumnezeu) cunostinta mantuirii, intru iertarea pacatelor”, iar ingerul Domnului vestind lui Iosif nasterea lui Iisus din Fecioara Maria, adauga ca Cel ce se va naste “va mantui poporul Sau de pacate.” Pretutindeni, in Noul Testament, gasim asociata ideea de mantuire cu ideea de neam. Sf. Apostol Pavel, in epistola catre evrei, facand deosebire intre leviti, arhiereii vechi si preotia cea noua a lui Iisus, spune despre cei dintai ca, fiind luati dintre oameni, erau datori sa jertfeasca de doua ori, odata pentru sine, pentru propriile lui pacate, si odata pentru popor. Christos … “nu mai are in fiecare zi, nevoie, ca acei arhierei, sa aduca jertfe, intai pentru pacatele Sale, apoi pentru ale poporului, caci a facut aceasta odata, adaucandu-se jertfa pe Sine Insusi.” (Evrei, 7,27)

Evreii nu si-au inteles chemarea. In loc de a deveni elementele de propagare a revolutiei mesianice, au vazut in Fiul lui David un dusman al poporului lor si l-au prigonit cu inversunare. Numai dupa ce evreii s-au inchis in refuzul lor absurd, apostolii s-au indreptat spre celelalte neamuri. Pavel si Barnaba le-au spus-o pe fata: “Voua trebuie sa va graim, mai intai, cuvantul lui Dumnezeu, dar de vreme ce il lepadati si nevrednici va judecati pe voi de viata cea vesnica, iata ne intoarcem catre neamuri.” (Fapte, 13,46)

La prigoana evreilor, Iisus raspunde cu prigoana dragostei. Lasarea deoparte a lui Israel nu pecetluieste o stare definitiva. Noul Testament exprima chiar certitudinea convertirii lor. Ei pierd doar dreptul intaiului nascut, dar posibilitatea mantuirii lor ramane neatinsa. Semnul sfarsitului, dupa destainurirea lui Iisus, va fi ca “mai intai Evanghelia trebuie sa se propovaduiasca intre toate neamurile.” (Marcu, 13,10) Evreii vor supravietui pana la sfarsitul lumii si vor fi martorii prefacerilor apocaliptice: “Adevar graiesc voua ca nu va trece neamul acesta pana ce nu vor fi toate acestea”.

Daca neamurile nu ar reprezenta nimic mai mult decat o realitate naturala, nu intelegem stransa impletire intre religie si neam la care face mereu trimitere crestinismul. De ce Christos si Apostolii, in predicile lor, pun atata insistenta in convertirea popoarelor? De ce nu detaseaza cauza individului de neam? Inceputul si sfarsitul existentei pamantene a lui Christos este marcat de ideea de neam. “Caci iata, de acum inainte ma vor ferici toate neamurile” (Luca, 1,48), exclama Fecioara Maria, cand i se vesteste nasterea lui Iisus. “Drept aceea, mergand, invatati toate neamurile.” (Matei, 28,20), e ultimul indemn ce-l adreseaza Iisus Apostolilor, in clipa cand se urca la cer.

Apostolii urmeaza indemnul lui Christos. Pentru Sf. Apostol Pavel, raspandirea crestinismului intre popoarsi sa ne facem vrednici de atotputernicia singura pe care ne-o confera gratia lui Dumnezeu. Sa marturisim nereusita tuturor incercarilor omenesti pentru o mai dreapta asezare a societatii si sa ne indreptam nadejdile spre singurul mijloc care de poate mantui: masura crestinatatii noastre.

Progresul social il constituie “tot ceea ce este in armonie cu legile morale”, zice Ion Mota. Un din aceste legi s-a dovedit a fi mai mare decat toate celelalte, fiind asezata chiar de Mantuitorul la baza tuturor virtutilor omenesti: legea dragostei.Servindu-ne de indreptarul ei, nu vom gresi niciodata pe drumul de innoire al neamului, pentru ca am fi calauziti necontenit de insasi puterea lui Dumnezeu. Nu poate exista problema de organizare omeneasca, oricarui domeniu ne-am adresa, politic, economic, social sau cultural si nici antinomie de interese, oricat de grava si insolubila ne-ar parea, care sa nu-si gaseasca o dezlegare multumitoare in cadrul de armonie pe care-l faureste dragostea. “Dragostea este cheia pacii pe care Mantuitorul a aruncat-o tuturor neamurilor din lume. Pana la sfarsit, ele se vor convinge, dupa ce vor fi ratacit, cercetat si incercat totul, ca, in afara de dragostea pe care Dumnezeu a sadit-o in sufletele oamenilor, ca o sinteza a tuturor insusirilor omenesti si trimitandu-ne-o prin insusi Mantuitorul Iisus Hristos, care a pus-o deasupra tuturor virtutilor, nu exista nimic care sa ne poata da liniste si pace.” (C.Z.C. -Pentru Legionari, p.300)

Omenirea a suferit, inca din timpuri imemoriale, de nostalgia unei epoci de aur, care ar fi existat candva pe pamant si s-ar fi stins apoi din pricina rautatilor care au navalit in lume. In acest vis nostalgic staruie, de fapt, in constiinta oamenilor reminiscenta existentei pierdute a paradisului, dupa cum ne explica unii autori. Epoca de aur nu a existat niciodata pe pamant, dar, daca o astfel de era de beatitudine ar putea sa se iveasca vreodata in istoria umanitatii, ea nu s-ar putea numi altfel decat epoca dragostei.

6. Ordinea sociala

Organizarea colectivitatilor umane depaseste puterea de intelegere a omului. Ea este opera lui Dumnezeu. Odata cu inceputul istoriei, Dumnezeu a fixat si cadrul ei de desfasurare. Dupa cum a stabilit legile de miscare ale universului material, tot astfel s-a ingrijit si de buna functionare a universului social. Acestei axiome sociale, nescrise in coduri si constitutii, dar transmisa indivizilor si popoarelor odata cu impulsul Divin al creatiunii, Corneliu Codreanu i-a dat urmatoarea formulare: “Individul in cadrul si in slujba neamului sau.” “Neamul in cadrul si in slujba lui Dumnezeu si a legilor Dumnezeirii.” (Corneliu Z. Codreanu – Pentru Legionari, p.66) Sau, cum spune Mota intr-o alta formulare: “Adevarul primordial al vietii sociale e constituit din ideea religioasa si ideea nationala.” (Ion Mota, Cranii de lemn, p.51) Exista si o ordine ierarhica, un raport de subordonare intre individ, neam si Dumnezeu. Fiecare dintre entitatile inferioare devine mai vie, mai rodnica, mai stralucitoare, in masura in care participa la realitatea de ordin superior si, dimpotriva, cu cat una din ele se inchide mai mult in sine, devenind mai egoista, cu atat si vitalitatea proprie se ofileste. Individul nu se poate rupe din mijlocul neamului sau, dupa cum neamul nu se poate instraina de Imparatia lui Dumnezeu, fara ca prin aceasta smulgere din mediul lor firesc de existenta sa nu le altereze potentialul lor creator. Individul se condamna singur la sterilitate, isi suprima singur fecunditatea si elanul de indata ce paraseste traseul prinicpal al creatiunii, iar neamurile vor suferi sanctiuni progresive cu gradul de indepartare de la linia lor adevarata de implinire, putand merge aceasta degradare pana la stingerea lor definitiva din istorie.

In loc de aceasta orientare inteleapta, Eurpoeanul a preferat un salt in necunoscut. Dumnezeu a fost izgonit intr-o sfera mai abstracta de preocupari, facandu-l oarecum raspunzator de lipsurile organizatiei medievale, iar omul s-a declarat pe sine insusi atoatestiutor si unic plasmuitor al destinului sau. Renasterea este o trecere de la extrema Divina la extrema umana a relatiei individ-neam-Dumnezeu. Individul sfarama cadrul ingust al randuielilor medievale, dar, in frenezia eliberarii, nu observa ca s-a proiectat dincolo de sfera armoniilor supreme. Exaltarea in care traieste, bucuria de a se sti liber in fata universului material, de a se putea masura cu fortele lui colosale, il face sa uite ca renuntand la gratia Divina, isi stinge insasi flacara din care se intretine propria lui creatiune. Catava vreme, un secol, doua, trei, sleirea energiilor creatoare ale omului nu se va observa, pentru ca se alimenteaza din rezervele acumulate de societate in perioada de antrenament crestin, dar daca nu se va intoarce sub acoperamantul cerului, pana ce nu si-a compromis insasi posibilitatile de refacere, va veni un moment cand nu va mai semana a om. Niciodata omul n-a fost mai slavit decat de insusi Mantuitorul nostru, niciodata persoana umana n-a cunoscut o intruchipare mai sublima decat atunci cand Christos i-a luat atributele ei vremelnice. Renasterea, descoperind individul, n-a facut altceva decat sa revina la o teza esential crestina si numai exagerand rolul individului in societate, hipertrofiindu-i misiunea, imbolnavidu-l de trufie si deposedandu-l de adevar, a intrat in conflict cu perspectiva Divina de realizare a istoriei. Omul, participand la natura Divina, era chemat sa scruteze singur orizonturile vietii sale si sa-si faureasca singur destinul. Cadrul social de manifestare in care trebuie sa lucreze nu-i stanjeneste libertatea personala, ci i-o completeaza, ferind-o sa rataceasca nauca si sa se destrame in actiuni fara rost. Ea nu se rezuma numai la modalitatile de trai in comun, ci conditioneaza si viata culturala, in care trebuie sa recunoastem telul suprem al vietii colective pe pamant.

Cultura n-ar fi posibila, daca pamantul ar fi populat de o umanitate nediferentiata etniceste. Cultura este un produs al geniului national, o proiectie a lumii de visuri, idealuri si aspiratii ale unui popor. Cand Dumnezeu a stabilit un sistem gradual de afirmare a disponibilitatilor omenesti, El n-a facut un act de autoritate, destinat sa reglementeze conduita unor fiinte inferioare, ci S-a calauzit ca un bun si prevazator Parinte. De aceea toate incercarile omului de a-si defini destinul prin mijloace proprii si independent de planul Divin principiile de organizare ale societatii sunt sortite infrangerii. Privelistea istorica a acestor straduinte prometeice nu e lipsita de maretie, dar nu e mai putin adevarat ca se merge pe un drum fara iesire. E o constatare la indemana oricui ca haosul din viata sociala creste cu cat ne apropiem de timpurile moderne si dezordinea va continua sa se intinda atata vreme cat omul va starui sa rezolve probleme care depasesc putintele lui. Valoarea practica a sistemelor pe care le-au imaginat rand pe rand europenii pentru a-si organiza viata colectiva nu depinde nici de stiinta care a fost pusa la contributie si nici de bogatia experientei politice a autorilor lor, ci exclusiv de coeficientul de participare la constructia lor a relatiei individ-neam-Dumnezeu.

Din momentul ce ne-am asezat pe axa verticala de traire individ-neam-Dumnezeu, simtim cum se limepzeste intreg rostul vietii noastre pamantesti si cum se grupeaza intr-o armonie perfecta toate problemele care ne framanta cugetul. Orice incercare de a imbunatati viata sociala, intrebuintand exclusiv forta, e condamnata nereusitei, chiar cand telurile urmarite s-ar acoperi cu prototipul Divin. Singurul drum ce ne sta deschis este de a convinge si antrena natura umana la realizarea binelui colectiv. Nu impartasim parerea ca realitatile sociale pot fi sistematizate prin interventii rationale, ci suntem bucurosi daca le putem servi cu umilinta pe caile indicate de Creator. Cadrul de convietuire umana nu trebuie inventat de nimeni, ci numai descoperit in constiinta noastra, in manifestarile popoarelor si in revelatiile Divine. Caracteristica lui fundamentala este ca nu poate fi adus la viata decat intr-o atmosfera de libertate, atat externa, dar mai ales interioara. Este necesara asadar contributia noastra activa pentru ca ordinea sociala sadita de Dumnezeu in sufletele oamenilor sa se desprinda din anonimat si sa-si dezvaluie treptat stralucirile. Nu ni se ofera de-a gata, ci trebuie sa o meritam prin zelul ce-l aratam la infaptuirea ei.

Acest cadru reprezinta un sistem social prefect adecvat naturii omenesti si universal valabil. El nu vine de la oameni, ci de la spiritul etern al adevarului. Indivizii si popoarele vor propasi in masura respectului ce-l vir arata acestei legi fundamentale si vor suferi infrangeri ori de cate ori se vor abate de la indrumarile ei. Stadiul de desavarsire sociala se masoara dupa progresul ce l-a facut relatia individ-neam-Dumnezeu in viata unui neam. Increstinarea lumii aduce cu sine si armonia sociala. De la venirea lui Christos in lume, cursul istoriei a fost conceput de intelepciunea Divina sa devina un imens fluviu de dragoste, care-si incepe primele lui soapte in sufletul individului, se largeste in albia neamului si se revarsa maiestuos la picioarele Tronului Dumnezeiesc.

7. In cautarea libertatii

Exista un “individualism anarhic care schimonoseste si sterilizeaza simtirea, dragostea si durerea pentru neamul tau”. (Ion Mota, – Cranii de Lemn, p.105) Individualismul anarhic, nepasator fata de soarta neamului, invoca principiul libertatii pentru a-si justifica ostilitatea lui fata de comunitatea nationala. Aceasta atitudine ne obliga si pe noi sa facem o incursiune in domeniul libertatii personale pentru a verifica daca afirmarea plenara a individului nu se poate realiza altfel decat repudiind fiinta neamului, cum sustin partizanii libertatii anarhice. Raporturile dintre individ si colectivitate nu pot fi definitiv clarificate fara a cunoaste in prealabil esenta libertatii personale.

a) Libertatea exterioara

Pentru a proceda metodic, trebuie sa ne multumim la inceput cu o definitie provizorie a libertatii, care trebuie sa fie insa atat de larg conceputa incat sa nu ridice protestele nimanui.

In aceasta prima si generoasa acceptiune, formula care poate intruni consensul tuturor oamenilor nu poate fi decat “expansiunea nelimitata a individului”. Aceasta semnificatie a ideii de libertate poate sa dea satisfactie si celor mai absurde pretentii.

Vom vedea insa la sfarsitul expunerii ca definitia cu care pornim la drum, “expansiunea nelimitata a individului”, nu e tocmai atat de absurda, ca daca nu ne spune ce reprezinta libertatea in continutul ei intim, constituie totusi una din caracteristicile ei fundamentale.

Trebuie sa delimitam mai intai planul vazut al libertatii de planul ei nevazut. Pentru marea majoritate a oamenilor, libertatea personala se confunda cu libertatea exterioara, cu libertatea sociala, cu cuantumul lor de afirmare in universul colectiv. Libertatea interioara le retine prea putin atentia. Actul social le absoarbe fiinta, prelungindu-se in intimitatea eului lor.

Libertatea exterioara sau sociala nu exista in realitate. O entitate colectiva incepe sa existe numai din momentul ce intra in functiune un sistem de restrictii al manifestarilor individuale. Societatea nu poate dainui altfel decat socializand pe individ, impietand permanent asupra libertatii lui, supunandu-l la un stil de viata mai mult sau mai putin gregar. In societate predomina regimul necesitatii, care poate deveni mai bland, mai tolerant in anumite epoci, dar care nu va disparea in nici o imprejurare, nici chiar atunci cand societatea e zguduita de revolutii in numele ideii de libertate. Libertatea exterioara nu se va putea emancipa niciodata de sub tutela constrangerilor sociale in asa masura incat sa corespunda tendintei de “expansiune netarmurita a individului”.

b) Libertatea interioara

Adevarata libertate este de natura interioara. Ea isi are radacinile infipte in suflet si nu este tributara nici unei oprelisti sociale. Numai in sfera vietii psihice expansiunea nelimitata a individului devine o realitate tangibila. Numai pe teritoriul ei nu exista pietre de hotar. Singurul ei inamic este omul insusi, omul care nu-i constient de prezenta libertatii in eul sau si o cauta cu infrigurare in lumea externa.

Cand individualismul anarhic se ridica impotriva neamului, in numele carei libertati vorbeste? “Se ridica”, accentuam, pentru ca indiferenta individului fata de neam nu e un act “indiferent”, o stare neutrala, o atitudine inofensiva, care poate fi tratata cu indulgenta. Nu e necesar ca individul sa faca acte directe de ostilitate contra neamului pentru ca sa ajunga in conflict cu el. E de ajuns aceasta indiferenta, aceasta “sterilizare a simtirii, a dragostei, a durerii pentru neamul tau”, pentru ca sa se numere printre inamicii lui.

Vom incerca si noi sa examinam in continuare, din perspectiva interioara a libertatii, raportul dintre individ si neam, cu scopul de a clarifica presupusul dezacord ce-ar exista intre cele doua realitati. Servind natiunii sale, individul isi oprima elanurile sale personale, sau, dimpotriva, libertatea lui se potenteaza, desfasurandu-se intr-o perspectiva mai vasta?

c) Libertatea anarhica

Libertatea anarhica apartine speciei comune omenesti. Ea se bucura de cea mai mare raspandire. Frecventa cu care apare, se explica prin usurinta cu care se obtine. E suficient sa ne lasam purtati de curentul constiintei, de combinatiile care se fac si se desfac la suprafata ei, pentru a ne simti liberi.

Conform acestei doctrine, omul liber sufleteste nu se va putea realiza decat in masura in care va refuza sa-si subordoneze viata unui comandament unic. Conduita lui trebuie sa ramana intr-o stare de permanenta nedeterminare, neaservita nici unui ideal, nici unei legi. Idealul l-ar constitui tocmai aceasta pastrare neatinsa a initiativei. Nu putem sti ce vom face maine, pentru ca nici o punte nu ne leaga trecutul de viitor. Prevederea este un gest ostil libertatii. Ceea ce stim cu preciziune, este ca nu avem nici o obligatie de indeplinit, nici un stapan de slujit si in fiecare clipa urmam jocul capricios al combinatiilor psihice.

O analiza mai severa a conditiilor in care apare si se manifesta libertatea anarhica ne va indeparta si de la acest drum. Cum vom dovedi in continuare, profesionistii libertatii anarhice se lasa condusi de o fantasma a spiritului. Libertatea anarhica inseamna in fond trairea unei vieti care ocoleste problemele ei fundamentale.

In ce consta falsitatea acestei conceptii? Daca individul nu-si alege un ideal in viata, un scop caruia sa-i serveasca, atunci fiecare fapta a lui este produsul unei inspiratii de moment. Motivele actiunilor se schimba la nesfarsit… Cate actiuni, tot atatea motivari felurite.

Aceste motivari se prezinta, in aparenta, sub un aspect de spontaneitate, de joc gratios al sufletului. Luandu-le mai bine urma, vom descoperi insa in structura lor un element generator, o axa de constituire: sunt impulsurile predominante ale individului, gusturile lui cele mai pronuntate, impresiile care l-au covarsit. Individul traieste cufundat intr-o mare de chemari si atentii, care il striga din toate partile, supunandu-l la un adevarat asediu. O constiinta lipsita de un factor selectiv, va aluneca pe linia celei mai mici rezistente, se va indrepta intr-acolo unde curentul interior s-a format mai puternic. In loc ca individul sa manuiasaca singur feluritele posibilitati de actiune ce i se ofera – cum isi imagineaza – e aservit de imboldul predominant intr-un anumit moment si redus la un mijloc de realizare al acestuia. Din subiect e degradat la obiect, din plasmuitor al realitatii devine unealta unor fenomene straine de fiinta lui intima. In dorinta lui de a fi liber, individul uita rolul sau activ in univers si ajunge prada elementelor periferice ale sufletului. In loc de a poposi pe tarmul libertatii, sfarseste in scalvie, o sclavie cu totul aparte, caci nu-i simte apasarea. El nu serveste unui singur stapan, ci la mai multi. Anarhia motivelor duce la o libertate aparenta, caci in fond nu e altceva decat o sclavie deghizata.

d) Libertatea determinata

Contra primejdiei de disolutie a persoanei umane nu exista decat un singur remediu: introducerea unui factor regulator in viata sufletesca. In loc de a ingadui ca actiunile noastre sa se dezlantuie de la sine, lasandu-ne tariti intr-o parte sau intr-alta de motivatii intamplatoare, oprim dispersiunea fortelor interioare si le supunem unui curs ordonat. Trairea anarhica este inlocuita cu o traire reflectata.

Este perfect adevarat ca legea interna pe care se angajeaza individul sa o respecte este propria lui opera si a luat aceasta hotarare pentru a iesi din stadiul libertatii anarhice. Dar obiectiunea noastra nu se refera la acest moment, la momentul solemn cand printr-un act de libera dispozitie ne-am hotarat sa punem ordine in viata noastra sufleteasca, urmand cutare sau cutare drum. Nu. Ci la libertatea in sensul expansiunii nelimitate a individului. Nu iese ea mutilata dupa aceea, dupa ce incepem sa suportam consecintele actului de autodeterminare? Individul se bucura de libertate numai in faza deliberarii, adica numai atata vreme cat n-a cazut deciziunea care elimina intamplatorul din actiunile lui. Dar dupa ce a trecut aceasta clipa suprema, inceteaza de a mai fi liber. Viata lui ia o forma prestabilita. De acum inainte actiunile lui intra sub puterea unei legi, rapindu-le spontaneitatea si exuberanta anterioara. Individul e silit de propria lui hotarare sa strabata un drum jalonat, fara noutati si fara surprize. Surprizele pot veni din afara, din lupta ce-o poarta pentru implinirea obiectivului ales, dar interior itinerariul lui este incheiat. Spiritul ca valoare universala, ca sete de a cuprinde nemarginirea, nu se mai poate afirma. Actul de autodeterminare se verifica a fi in ultima analiza un act de instrainare a libertatii. Individul se incovoaie sub jugul unei noi sclavii, schimband o iluzie a libertatii cu o alta iluzie a ei.

Putem dovedi acest adevar si prin agitatia ce se instaleaza in constiinta odata cu sistemul de traire determinist. Vointa nu se consuma numai in sens pozitiv, in serviciul realizarii directe a telului ales, ci trebuie sa mai vegheze ca rezistentele ivite in interior sa nu rastoarne noua ordine sufleteasca. Vointa trebuie sa asigure printr-o represiune permanenta dictatura legii interne.

In opozitia ce se formeaza in constiinta contra normei unice de conduita am fi inclinati sa deslusim rebeliunea elementelor centrifugale ale sufletului, care se framanta sa scape din stransoarea in care sunt pironite de vointa. Ele continua sa se agite, cautand sa sparga digul ce l-am ridicat in constiinta impotriva lor, dar mai sunt si alte energii care opun rezistenta cursului disciplinat ce l-am impus vietii noastre. Odata cu complexele periferice ale sufletului, se manifesta si revolutia libertatii ultragiate. Curentele ostile autoritatii centrale din constiinta reprezinta o autoritate sufleteasca mixta, in care tendintele anarhice sunt potentate de procesele libertatii crucificate. Natura spirituala a omului se simte oprimata si ar vrea sa evadeze din tarcul in care este silita sa traiasca.

Dezacordul dintre determinism si libertate, la inceput mai putin manifest, se transforma cu timpul intr-o ostilitate acuta. Conflictul nu se va putea rezolva niciodata in favoarea vointei si niciodata nu vom putea castiga pacea launtrica la care aspiram. Dar vointa poate suferi o infrangere decisiva si atunci se produce o adevarata catastrofa interna, o rupere a zagazurilor ridicate cu atata truda si o revenire salbatica la libertatea anarhica.

Unde putem gasi libertatea adevarata? Nici anarhismul si nici determinismul nu au dat un raspuns satisfacator problemei. Dar ambele tipuri de libertate detin ceva din tezaurul ei. In trairea anarhica am descoperit setea omeneasca de a se extinde la infinit. Oriunde aceasta nazuinta spre nemarginire nu e satisfacuta, e semn neindoielnic ca libertatea se gaseste in stare de suferinta. Determinismul aduce o noua contributie. El demonstreaza ca libertatea interioara nu e totuna cu imprastierea energiei personale, cu incoerenta atitudinilor. Libertatea adevarata reclama un centru de comanda al actiunilor. Ea nu se lasa incalcata de suvoiul periferiei sufletesti. Dar determinismul interior cade victima unei tragice inconsecvente. Pentru a salva libertatea de dezmatul simturilor si al impulsurilor, face apel la o noua forma de sclavie. El nu se poate impune altfel decat subjugand din nou pe individ. Odata cu elementele rebele, determinismul oprima si natura spirituala a omului, fixandu-i un continut mult prea particular in raport cu universalul la care aspira.

Problema nu se poate rezolva decat sintetizand cele doua tipuri de libertate. Daca unificarea constiintei e necesara, pentru a feri libertatea sa degenereze intr-un instrument de disolutie a energiei creatoare, corectarea traiectoriei ei nu trebuie sa se faca in detrimentul infinitului personal. De alta parte, aspiratia spre nemarginire a individului, tot atat de legitima, nu trebuie lasata sa fie supta de vartejurile neantului. Trebuie gasit un element de legatura, sensibil la ambele cerinte ale libertatii. Acest element capabil sa filtreze evenimentul fara a-l separa de perspectiva infinitului este dragostea.

e) Libertatea spirituala

Libertatea este un fapt primordial al existentei noastre, un impuls constitutiv al persoanei umane, care conditioneaza tot ceea ce gandim si savarsim. Unde incepe determinarea fie cea de origine anarho-senzoriala, fie cea de tip rational-voluntar, acolo inceteaza libertatea. Determinarea actiunilor omenesti, sub orice forma s-ar manifesta, ingusteaza domeniul libertatii, care prin natura ei, nu cunoaste hotare. Libertatea nu poate fi determinata si nici incorsetata in limitele unui concept. Singura cale de a intra in contact cu ea e in propria noastra constiinta. Ea trebuie descoperita in adancurile vietii noastre interioare si apoi lasata sa lucreze dupa indemnurile ei proprii.

Expunerea noastra de pana acum a avut mai mult un caracter introductiv. Sa inlature falsele conceptii despre libertate, sa pregateasca terenul pentru cunoasterea ei adevarata, despartind-o de imagini sau simboale inselatoare. Ca punct de plecare pentru intelegerea ultimei etape “in cautarea libertatii”, vom reveni la definitia provizorie a libertatii, asa cum am stabilit-o la inceputul acestui capitol: “expansiunea netarmurita a individului”. Am vazut ca libertatea personala, ca expresie a unor posibilitati infinite, nu se poate afirma in cadrul vietii sociale. Singurul ei camp de experimentare este lumea launtrica. Pe planul interior de traire dispar toate restrictiile, afara de acelea pe care omul singur si le ridica in mod artificial. “Expansiunea nemarginita a individului” devine realitate numai cand ne inchidem lumii si ne deschidem noua. Trebuie sa facem acum un pas mai departe, depasind stadiul definitiei provizorii. Ce intelegem prin “expansiune nelimitata”? Ce anume din sufletul nostru are dreptul sa strabata imensitatile, sa se avante in infinit si sa se proiecteze fara nici o opreliste imaginara? Nu ne putem gandi decat la energia creatoare a individului. Pentru ea reclamam acest drept. Numai ea are dreptul la o manifestare plenara. Nu putem concede acest drept elementelor tulburi ale constiintei, al caror efect final este descompunerea persoanei umane. Energiile noastre nu pot nutri dorul libertatii nemarginite pentru a se azvarli in gol, pentru a se irosi intr-o intreprindere de autonimicire. Ele “izbucnesc navalnic spre lumina” pentru a se realiza, pentru a se inchega in anumite opere. Elanul libertatii nu poate fi o manifestare oarba de forte, un fel de torent care lasa numai daramaturi in urma. El este un elan creator, o neliniste fecunda. Un individ ce n-ar poseda simtul creator al vietii si s-ar avanta in nemarginire, ar arde ca un meteor. El n-ar mai fi apt de o “expansiune nelimitata”, caci si-ar anula conditia de baza, aceea de a fi, de a trai, de a exista. Cum poti sa te avanti in infinit cand aripile se topesc? Dezmatul atitudinilor noastre duce la epuizarea persoanei umane.

Rolul constructiv al energiei personale se poate demonstra si cu experienta launtrica a fiecarui om. Orice fiinta omeneasca, oricat de stearsa i-ar fi fost viata, chiar dintre cele mai decazute, mai vrednice de oprobriul societatii, daca ar fi intrebata, intr-un moment de mare sinceritate, de ce arata atata alipire fata de sine insusi si ce doruri ascunse o mistuie, am primi raspunsuri care nu s-ar deosebi prea mult intre ele. In sufletul fiecaruia staruie inca o parte curata si luminoasa, un fel de rezerva ultima si inalienabila, si, pentru ocrotirea ei, se mai crede folositor vietii. Oricate infrangeri ar fi suferit cineva in viata si oricat de prapastios i-ar fi fost destinul, asta nu-l impiedica sa-si pastreze necontenit o inalta apreciere despre sine. Nu e intotdeauna vanitatea care vorbeste in individ, ci analizand mai adanc fenomenul, vom descoperi suspinul elanului creator in el, care, dintr-o multime de cauze externe, dar mai ales interne, n-a putut ajunge la maturitate. Puterea creatoare nu poate si ucisa in om, ea poate cunoaste momente de parasire, poate fi surghiunuita pentru toata viata in adancurile constiintei, dar niciodata suprimata. Elanul creator reprezinta constanta vietii, eul spiritual, factorul de integrare si realizare al persoanei umane. Nemultumirile care apar in viata unui individ sunt simptomul paraginii lui sufletesti. Individul, ca forta spirituala, nu s-a putut afirma. Elanul creator a fost rasucit in el inainte de a inflori si a ajunge la plenitudine. Parerea buna ce o are fiecare individ despre sine se sprijina pe ceva real, pe energia nevalorizata a personalitatii, pe mustrarile constiintei ce se stie vinovata de ingroparea talantului daruit de Dumnezeu.

Libertatea este rezultatul dinamicii interioare. Este liber individul al carui elan creator se gaseste in plina desfasurare si mai putin liber sau mai mult inlantuit acela care nu a izbutit sa-si desfasoare toate fortele sale. Problema libertatii se rezolva in trairea fecunda a vietii. Din momentul ce se pun in miscare puterile vii ale sufletului, se prabusesc toate ingradirile reale sau imaginare. Se produce un eveniment epocal in viata individului, o zguduire care ii preschimba fundamental fiinta. Am putea spune ca de-abia acum incepe el sa fie el, luandu-si in posesiune domeniul sau spiritual si reintegrand eul in drepturile lui suverane. Din acest moment nici o nuanta de determinism nu se mai poate furisa in constiinta. Iruptia elanului creator in campul constiintei este cel mai sigur blindaj de care dispune persoana umana contra tuturor impietatilor posibile.

Libertatea este o chestiune de interiorizare. Cine ar putea sa impiedice spiritul sa se manifeste dupa conditia lui proprie? Chiar in fundul celei mai infricosatoare ghene,el ramane biruitor. Chiar in mijlocul celui mai stralucitor alai de satisfactii, el ramane credincios liniei sale. Spiritul e atat de inventiv, atat de bogat in resurse, incat in orice situatie s-ar afla nu-i vor lipsi mijloacele de afirmare.

Daca individul nu e capabil sa inlature barierele care il despart de lumea adevaratei libertati, raspunderea cade in primul rand asupra lui. Imprejurarile externe pot fi invinovatite numai in masura in care nu constituie un mediu educativ prielnic. Mediul exterior poate instiga pe individ sa inceapa sondaje in necunoscutul persoanei sale, dar experienta libertatii nu poate fi invatata, nu exista manuale de itinerariu spiritual. Fiecare se gaseste singur cand porneste in cautarea eului sau. Ceea ce scriem aici, este o traire personala. Pentru a fi insusita de altcineva, trebuie reluata cu mijloace proprii. Numai acest gen de libertate, care se identifica cu elanul creator al individului, reprezinta adevarata libertate. Pentru a o distinge de falsele aspecte ale libertatii launtrice, o vom numi libertate spirituala, pentru ca este unica ce emana din eul nostru autentic.

f) Dragostea

Elanul creator in stare pura, spiritul ca enigma ultima, este dragoste. Dragostea este straina oricarei specii de determinism. Caracteristica dragostei este daruirea, revarsarea nefortata din interior. Ea curge din puterea ei proprie. Nu poate fi impusa. Unde incepe normativul, acolo inceteaza dragostea. Dragostea nu poate fi obiectul unei legiferari sau constrangeri. Sufletul incalzit de dragoste, se simte liber de orice ingradire. Regimul necesitatii este strain fiintei sale. Dragostea elibereaza, dar nu robeste din nou; cucereste, dar nu supune; sfarma catusele, fara a pregati altele; invie pe om, fara a-l inmormanta iarasi. Orice moment de dragoste este un moment de creatie, un moment de libertate, un moment de traire spirituala si un moment de cunoastere a adevarului. Ne aflam in fata unor notiuni echivalente si insubstituibile. Toate sunt implicatii ale dragostei. Sufletul inundat de dragoste este un suflet spiritualizat. Libertatea nu-i decat starea launtrica a individului care simte cum cresc in el puterile creatoare.

Persoana umana se realizeaza in masura dragostei care rodeste in ea. Etapele ei de dezvoltare merg de la dragoste, la mai multa dragoste. Depasirea personala, transcendenta eului, nu sunt decat o intrecere in puterea de a iubi. Cum transfigurarea interioara prin dragoste nu cunoaste limite si ca atare nu exista termen final de desavarsire al unui suflet omenesc, personalitatea umana se va bucura de privilegiul “expansiunii nemarginite”. Este dinamica prin natura ei, prin consitutia ei intima, prin suvoiul inepuizabil al dragostei, un dinamism ale carui hotare nu se pot imagina in eu sau in univers.

Dragostea nu este indreptata spre sine, nu-si serveste siesi. Nu-si negociaza roadele. Nu se manifesta pe baza lui “do ut des”. Nu are teama ca cheltuieste prea mult din fortele ei si nu arata niciodata semne de oboseala. Ea este o tinerete fara batranete, o abundenta spirituala de resurse infinite. Sufletul in care salasluieste dragostea, este inundat de o bucurie nemarginita. Aceasta bucurie nu se poate compara cu nici una din bucuriile comune ale vietii, care, toate, fara exceptie, sunt provocate de satisfactii egoiste. Bucuria care nu amageste, care ramane un tezaur pentru toate timpurile, nu are reflexe egoiste. Ea se proiecteaza in opera creata, in obiectivul realizat si nu in raportul lor de apartenenta.

Personalitatile realizate din dragoste sunt singurele care se bucura de o existenta plenara. Dragostea le limpezeste infatisarea launtrica. Elimina din structura lor toate contradictiile, tot ce ar putea sa le stirbeasca integritatea si frumusetea.

Comparata cu libertatea anarhica, dragostea este un factor selectiv. Ea nu se angajeaza periferic, nu-si faramiteaza capitalul in actiuni dezordonate. Dispozitia ei intima este creatoare. Ea selecteaza, ordoneaza si transfigureaza realitatile. Anarhia e negatia ei, este non-libertatea. Sub impulsul dragostei, activitatea constiintei devine unitara si continua. Dragostea intruneste avantajele libertatii determinate, fara a fi silita sa-i adopte si deficientele. Zelul ei concentric nu restrange initiativele personale. Expansiunea nelimitata a individului nu sufera nici o amputare. Dragostea nu sacrifica libertatea pentru a garanta creatia, asa cum procedeaza determinismul interior, si nici nu ostracizeaza creatia pentru a salva o libertate iluzorie, situatie in care se gaseste anarhismul interior, ci le impreuna in sine ca doua aspecte ale aceleiasi realitati.

Asta nu inseamna ca dispar determinarile de pe scena vietii. Nici dragostea nu se poate lipsi de un tel concret, caci ar semana atunci unei mori care macina in gol. Obiectivele propriu-zise, arta, stiinta, politica, familie, neam, profesiune, raman in vigoare. Numai ca in realizarea lor dragostea pleaca de la totalitate, de la o viziune globala. Nu obiectivele se schimba, ci innervatia lor, perspectiva din care le privim. Ele inceteaza de a fi valori singuratice si devin concretizari ale dragostei, in forme si grade diferite. Toate aceste obiective devin specificari ale activitatii umane si isi gasesc semnificatia si locul intr-un dispozitiv mai larg, patronat de dragoste. Dragostea nu se arata intr-unul, ci le patrunde pe toate. Toate sunt adevarate. Dar adevarul lor e relativ, in vreme ce dragostea reprezinta adevarul absolut, care conditioneaza intreaga existenta si ierarhizeaza toate celelalte adevaruri de rang inferior. Proiectarea existentei din centrul dragostei mai prezinta marele avantaj ca reduce multiplicitatea activitatilor omenesti la unitate. In varful piramidei valorilor strajuieste puterea persoana in individ, daruind-o lumii, stabilind o comuniune spirituala intre ea si ceilalti oameni. Dragostea nu asimileaza in sensul in care face aceasta operatie un organism biologic sau o individualitate egocentrica, adica luand in sine ceea ce convine prosperitatii proprii. Perfectiunea ei consta intr-o preocupare continua de a se jertfi. Dragostea e traire ecumenica, actiune care se desavarseste in altii. Prin natura ei trebuie sa invinga solitudinea si sa devina creatoare de comunitate. Intre dragoste si societate exista o legatura organica. Ea nu se poate afirma altfel decat daruindu-se, imbratisand cauza altora. Desi reprezinta eul intim al individului, campul ei de actiune cade in afara de ea. Dragostea este o monada deschisa, un factor de circulatie universala. Primul gest al individului strafulgerat de iubire, este de a rupe barierele politice, sociale, economice, care il despart de ceilalti oameni si a-i imbratisa pe toti cu aceeasi caldura si dezinteres.

g) Esenta dragostei

Dragostea in sine nu stim ce este. Toate incercarile de a-i fauri conceptul nu izbutesc sa-i epuizeze continutul. Formularile ei rationale, toate, fara exceptie, se orienteaza dupa efectele ei in constiinta, dupa urmele ce le lasa in suflet. Se petrece in sufletul nostru o prefacere vie si noi numai acest indemn spre jertfa il putem inregistra. Altceva nimic. Esenta ei ne scapa.

Este si firesc sa nu-i gasim exprimarea ei logica, pentru ca iubirea este identica cu principiul Divin, dupa cum ni s-a revelat in Evanghelii. Cum am putea pretinde sa despuiem pe Dumnezeu de misterul existentei Sale? Apoi mai este ceva. Prin participarea Divina, dragostea a patruns si in firea omeneasca. Exista si un mister al persoanei umane. Daca iubirea ar putea fi turnata in tiparele logicii, ar inceta de a mai fi factorul determinant al persoanei umane. Tot ce poarta pecetea “generalului”, distruge existenta libera a individului. Esentele logice nu sunt aplicabile spiritului. Ratiunea e valabila numai in limitele finitului, in vreme ce dragostea exploreaza infinitul. Cunoasterea ei este posibila numai prin traire, prin experienta dragostei. De aceea zice Sf. Apostol Ioan, ca “cine n-a iubit, nu cunoaste pe Dumnezeu, caci Dumnezeu este iubire”. Ceea ce retinem din marile confruntari launtrice, este ca dragostea, in ultima ei expresie, purificata de toate reziduurile psihologice, nu poate fi redusa la un principiu cunoscut. Se situeaza in afara logicii. Experienta ei nu poate fi transpusa rational.

Totusi aceste incercari de penetratie in misterul dragostei ne poate servi la ceva: ne inlesneste sa distingem dragostea de ceea ce nu este ea. Dragostea de tip spiritual trebuie curatita de elemente psihologice sau instinctuale. Ea nu trebuie confundata cu dragostea de tip emotiv, dragostea empirica sau omeneasca. Stabilirea acestei distinctii este capitala pentru intelegerea doctrinei legionare. Afectul sau sentimentul dragostei implica sentimente egoiste. Dragostea intre sot si sotie, dragostea intre parinti si copii sau intre prieteni presupune o reciprocitate de sentimente. In toate aceste cazuri se produce un schimb de afectiune. Esti prieten cu cineva in masura in care prietenia ta este acceptata. Oferi ca sa ti se dea. Intinzi mana ca sa fie primita. Exista un “do ut des” in dragostea omeneasca. Vrei sa absorbi viata celuilalt in sfera vietii tale, iar cand sentimentele proprii nu sunt impartasite, individul sufera.

Resursele dragostei omenesti sunt limitate. Ea apartine eului psihologic si ca orice energie de acest gen se misca in sfera finitului. Ori de cate ori se cheltuieste, trebuie compensata printr-o alta prezenta umana, prin caldura altui suflet. Asa se explica si binomul dragoste-ura. Dragostea afectiva lasa goluri in suflet, care devin cauze necreatoare sau chiar cauze distructive, daca nu sunt echilibrate cu aportul de afectiune al altei persoane.

Dragostea spirituala nu cunoaste aceasta tendinta de anulare a libertatii celuilalt, de luare in posesiune a destinului altei fiinte. Ea nu reclama o compensatie a darului facut, o proiectie reciproca a sentimentelor. Directia ei de manifestare se mentine permanent din interior in afara si ca sa subziste, n-are nevoie sa fie alimentata din exterior. Ea se daruieste fara incetare si tocmai prin aceasta jertfire de sine continua si niciodata conditionata devine mai vie si mai imbelsugata. Cand nu e impartasita, dragostea spirituala nu rabufneste in gelozii, desperari si uri, ci isi mentine intacta puterea de iradiere. Aerul ei de maiestate, de bunatate infinita infrange colcairile urii.

Dragostea spirituala curge din alte izvoare decat dragostea emotionala. Ea este fiica cerului, timpul fara de moarte, prelungirea eternitatii in om. Potentialul ei energetic e inepuizabil. Paradoxul dragostei spirituale consta in fortificarea ei, in imbogatirea ei cu fiecare act de daruire. O energie care sporeste cheltuindu-se, care se adauga, risipindu-se.

Dragostea spirituala se poate numi tot asa de bine dragoste crestina, pentru ca ea ne-a fost revelata in puritatea ei desavarsita prin jertfa Mantuitorului. Dragostea spirituala si dragostea omeneasca uneori pot merge impreuna, dar adeseori vin in conflict dureros. Cand drumurile lor se despart, trebuie sa dam precadere aceleia care este mai de pret. “Cine este mama Mea si cine sunt fratii Mei?” (Matei), intreaba Iisus pe ucenicii care I-au vestit sosirea lor la locul unde El predica. “Iata mama Mea si fratii Mei”, le raspunde tot El, intinzand mana sprei ei, voind sa arate ca rudeniile Lui adevarate sunt prieteniile spirituale pe care le-a castigat. In legamantul “Mota-Marin”, Corneliu Codreanu face aceasta distinctie: “Legionarul trebuie sa se rupa din bucuriile pamantesti, sa se smulga din dragostea omeneasca si pentru invierea neamului sau in fiecare clipa sa stea gata de moarte”.

h) Dragoste si Neam

Discutia asupra libertatii a pornit de la nepasarea ce-o arata o categorie numeroasa de indivizi fata de destinul neamului. Ei justifica distantarea lor de colectivitatea nationala prin dreptul de autodeterminare al individului. E legitima aceasta pozitie? Pentru a fi liberi, trebuie sa repudiem neamul si pentru a servi neamul trebuie sa renuntam la libertate? Lamurirea acestei controverse este de insemnatate capitala pentru sistemul de gandire legionar, caci daca si-ar face loc cea mai usoara nuanta de indoiala in raporturile dintre individ si neam, n-ar mai fi valabila nici relatia sociala individ-neam- Dumnezeu, coloana vertebrala a acestui sistem.

Pozitiile individ-neam noi le consideram numai aparent indusmanite si intregul lor conflict reducandu-se la o gresita intelegere a celor doua realitati. Din etapele strabatute pana acuma, rezulta ca noi n-am repudiat din capul locului individualismul anarhic. Dimpotriva, ne-am transpus pe terenul lui de argumentatie, i-am urmarit propria lu idee, dandu-i libertatii o amploare maxima, o definitie vasta cat universul. Am luat pe rand in cerecetare toate formele de libertate pe care le cunoaste experienta umana: libertate exterioara, libertate interioara, libertate anarhica, libertate determinata, libertatea elanului creator, pentru a stabili care din ele corespunde ideii de “expansiune nelimitata a individului”. Am respins libertatea exterioara, anarhismul si determinismul interior, toate trei considerandu-le a fi trei specii de determinism, trei modalitati de limitare a infinitului personal. Sondand adancimile sufletului, am descoperit in cele din urma ca numai dragostea se acomodeaza infinitului personal si numai ea poate revendica titlul unei legitime reprezentari a persoanei umane. Numai dragostea ne pune la dispozitie vehiculul capabil sa ne transporte in lumea “expansiunii netarmurite a individului”. Trebuie asadar sa reconsideram pozitiile individ-neam in lumina noilor fapte.

Odata libertatea personala statornicita pe fundamentul dragostei, mai subzista vechea contradictie? Un raspuns satisfacator nu poate fi formulat atata vreme cat nu e clarificat si termenul secund al relatiei, neamul, caci pana acuma nu am descifrat decat ecuatia individului, care se rezolva in dragoste. Trebuie sa ne documentam si asupra esentei ultime a unui popor, inainte de a aborda problema raporturilor dintre individ si neam.

Daca tot ceea ce stim despre neam se rezuma la aparitia lui istorica in lume, daca nu vedem altceva in el decat o realitate naturala, preocupata exclusiv de lupta pentru existenta, atunci raporturile lui cu individul nu pot fi decat de opozitie ireductibila. Individ si neam ar reprezenta in acest caz doua pozitii ireconciliabile, doua entitati fara corespondenta interioara. Neamul ar apartine lumii acesteia. El nu intretine contacte cu eternitatea, existenta lui se desfasoara in timpul care moare, in atmosfera viciata de contingent. Neamurile apar ca sa se stinga definitiv. Individul este situat pe alt plan de traire. El este incarcat de elanuri supranaturale. In existenta lui se infrunta finitul cu infinitul. Ceea ce e sortit mortii cu ceea ce ramane sa se prelungeasca in viata vesnica. Aspiratiile lui depasesc hotarele acestei lumi pentru a se ancora in transcendent. Scopul suprem al individului este de a intra in comuniune spirituala cu Dumnezeu si a-si redobandi natura lui nemuritoare. Neamul fiind o forma de convietuire pur omeneasca ii vor lipsi mijloacele de explorare ale infinitului; el nu va putea niciodata patrunde in regiunile pe care le cutreiera individul. Legile neamului, de origine terestra, vor veni in conflict cu persoana umana, al carei impuls de realizare se indreapta spre tainele vietii de dincolo. Omul neputandu-se refugia exclusiv in lumea spiritului, pentru ca este in acelasi timp si o fiinta sociala, se va simti sfasiat de doua tendinte divergente. Pentru a-si indeplini datoria fata de neam, va trebui sa pacatuiasca fata de constiinta lui spirituala, iar, daca va voi totusi sa nu-i incalce indemnurile in nici un chip, va fi nevoit sa-si urgiseasca constiinta lui nationala. Sensul sau neprihanit de traire nu se va putea acomoda cu exigentele vietii politice. Se poate ajunge la anumite compromisuri, se pot face anumite incercari de impacare a omului spiritual cu omul istoric, dar ele nu rezolva problema. O transpun, eventual, in termeni mai putin duri si de obicei aceste experiente sfarsesc lamentabil.

Conflictul dintre persoana umana si colectivitatea nationala este o chestiune de fond. El nu poate lua sfarsit atata vreme cat individul si neamul apartin la doua lumi diferite. Individul lupta in aceasta viata pentru dobandirea nemuririi, iar neamul se agata cu disperare de existenta lui istorica, fiindu-i zavorate portile patriei ceresti. Daca intre neam si individ se interpune infinitul, atunci unitatea noastra interioara este definitiv sacrificata. Suntem condamnati la o perpetua lupta cu noi insine, caci apartinem deopotriva socialului si spiritualului.

Experienta noastra intima ne spune insa ca suntem pe un drum gresit, ca intre cele doua realitati trebuie sa existe undeva un punct de intretaiere. Cum nu putem surghiunui pe individ in categoria realitatilor naturale, impacarea nu se poate face decat gasind neamului o posibilitate de acces in lumea supranaturala. Neamul trebuie transfigurat si inaltat in rang si nu individul degradat.

Din istoria oricarei natiuni constatam ca participarea individului la viata neamului nu constituie un fapt accidental, o paranteza in existenta lui. Lupta nationala ii rascoleste toate energiile lui creatoare si ii angajeaza toata capacitatea lui de sacrificiu. Nationalismul se manifesta in individ cu o forta dramatica si impetuoasa. Ceea ce ne atrage, ne tine impreuna, ne impleteste durerile si bucuriile in cupa aceluiasi destin este mai mult decat rezultatul unei convietuiri seculare. O scaparare dintr-o alta lume. Exista si o mistica nationala, de o intensitate care se apropie de mistica religioasa. Daca din sfera ei emana atata putere de sacrificiu incat sa dea nastere la martiri si eroi fara numar pentru cauza nationala, inseamna ca trebuie sa aiba ceva inrudire cu factorul religios. Numai chemarile supranaturalului pot determina pe indivizi sa se lepede de viata lor. Nimeni nu isi jertfeste viata pentru un lucru pieritor, pentru o imagine destinata sa fie inghitita de neant. De la Kierkegaard conceptul de “angoisse” a invadat filosofia. Dar nu se intreaba filosofii daca nu exista si un “angoisse” national, poate mai teribil, mai devastator decat “angoisse-ul” care incearca pe individul singuratic? Ce tragedie poate sa egaleze strigatul e moarte al lui Kosciusko “Finis Poloniae”? Ce desperari pot fi mai mari decat desperarea capeteniilor dace adunate in jurul cazanului cu otrava, cand au vazut ca invazia romana nu mai poate fi oprita? Ce tristeti pot fi mai pustiitoare decat acelea care au facut pe Avram Iancu sa-si piarda mintile? Moartea, cu cortegiul ei de necunoscute, trebuie sa apara acestor oameni ca o binefacere, caci le curma privelistea chinuitoare a patriei lor napadite de vrajmasi.

Oare existenta neamurilor se rezuma la manifestarile lor perceptibile, la limba, moravuri, cultura,la razboaiele ce le poarta, la istoria ce-o lasa in urma? Sau neamul, redus la aceste aspecte, este decapitat de esential, e rupt de plasma lui germinativa, de partea care ii da viata si ii explica misiunea lui in lume? Iata intrebarea fundamentala.

“Care este telul final al neamului?” – se intreaba Corneliu Codreanu. “Este viata? Daca este viata, atunci nu intereseaza mijloacele pe care neamurile le intrebuinteaza pentru a si-o asigura. Se pune deci problema: dupa ce se conduc natiunile in raport cu alte natiuni? Dupa animalul din ele? Dupa tigrul din ele? Dupa legea pestilor din mare sau a fiarelor din padure? Telul final nu este viata. Ci Invierea neamurilor in numele Mantuitorului Iisus Christos. Creatia, cultura, nu-i decat un mijloc, nu un scop, cum s-a crezut, pentru a obtine aceasta inviere. Este rodul talantului pe care Dumnezeu l-a sadit in neamul nostru, de care trebuie sa raspundem. Va veni o vreme cand toate neamurile pamantului vor invia cu toti mortii si cu toti regii si imparatii lor. Avand fiecare neam locul sau inaintea tronului lui Dumnezeu. Acest moment final, invierea din morti, este telul cel mai inalt si mai sublim catre care se poate inalta un neam. Neamul este deci o entitate care isi prelungeste viata si dincolo de pamant. Neamurile sunt realitati si in lumea cealalta, nu numai pe lumea aceasta.” (Corneliu Zelea Codreanu, Pentru Legionari, p.425)

Trebuie sa introducem asadar o modificare substantiala in conceptul de neam, trebuie sa-l smulgem din formele conventionale si strict istorice in care ne-am obisnuit sa-l vedem pana acuma, si sa-l inaltam in lumea eterna a adevarului. Neamul este in primul rand o entitate spirituala si abia in al doilea rand, ca proiectie a acesteia, o entitate istorica. Exista un suflet al neamului, dupa cum exista un suflet al individului. Factorii care deosebesc un neam de altul, mentalitate, limba, moravuri, istorie, teritoriu, cultura, nu sunt realitatile lui ultime, ci mijloacele de incorporare si manifestare ale sufletului sau etern in lumea obiectiva.

Odata ce am saltat neamul in sfera vietii fara de moarte, dispar toate contradictiile care il opun individului. Neamurile si indivizii au aceeasi origine supranaturala. Acelasi principiu Divin le da suflare amandurora, iar scopurile lor finale nu se deosebesc. Telul final al neamului ca si al individului este invierea din morti. Existenta lui istorica nu-i decat un popas pe acest pamant. Cultura ce-o creaza serveste ca mijloc de dobandire a vietii vesnice, fiind echivalentul faptelor bune cerute individului.

Deplasarea centrului de greutate al neamului din lumea materiala in viata spirituala impune o schimbare profunda in comportamentul sau istoric. Adevarata lupta a unui neam nu se desfasoara pe campurile de bataie, ci inlauntrul constiintei sale. Factorului caruia trebuie sa i se acorde speciala ingrijire este energia lui spirituala. Planul sau concret de manifestare nu-i decat proiectia planului sau spiritual de traire. Istoria unui neam devine expresia unui proces de de desavarsire interioara a fiintei sale.

Intre neam si individ se stabileste in modul acesta un paralelism de intentii si realizari. Misiunea unui neam nu difera de a unui individ. Ea consta in straduinta de a-si armoniza in mod permanent activitatea lui istorica cu chemarea lui supranaturala.

Termenii relatiei sociale individ-neam-Dumnezeu apar acum mult mai clari. Neamurile sunt inzestrate de Dumenzeu cu un suflet colectiv, iar personalitatea lor istorica nu-i decat manifestarea acestui suflet intr-o forma perceptibila. Un neam va straluci cu atat mai puternic in lume cu cat energia lui spirituala, care-i vine de la Dumnezeu, va fi mai larg reprezentata in tot ceea ce intreprinde. Neamurile trebuie sa se afirme “in cadrul si in slujba legilor Dumnezeirii”, adica in existenta lor istorica trebuie sa se straduiasca sa implineasca planurile Divinitatii.

Urmand acest traseu interior, neamurile isi implinesc misiunea lor, isi desavarsesc fiinta si se fac vrednice de a dobandi darul nemuririi. Cezura intre istorie si meta-istorie dispare, pentru a face loc unei comuniuni de dragoste intre pamant si cer.

Din partea neamului transfigurat de chemarile supranaturalului, libertatea spirituala a individului nu mai poate suferi nici o limitare. El nu se mai teme de o confiscare a destinului sau, de o robire a elanurilor lui creatoare. Neamul nu mai urmareste scopuri strict legate de existenta lui materiala, ci se avanta si el in nemarginire. Creatiunile unui popor, cultura lui, se ofera si ele ca o jertfa de rascumparare lui Dumnezeu. Relatia dintre neam si individ nu se mai stabileste de la exterior la interior, ci de la interior la interior. Sfortarile lor se contopesc intr-o singura efuziune creatoare. Neamul nu mai este un masiv social care calca cu brutalitate peste floarea gingasa a persoanei umane, ci o colectivitate spiritualizata, cu care el poate coresponda. Noi intram in legatura cu neamul asa cum ne apropiem de un alt suflet, de o alta persoana. Ii simtim chemarea calda, ii traim suferintele si bucuriile si dorim sa-i devenim interpretii lui cei mai credinciosi. Eul nostru personal si eul national pasesc scaldati in razele aceluiasi soare si se bucura de aceeasi ocrotire.

Neamul ridicat in sfera spiritualului nu mai este neamul pe care ni-l reveleaza istoria: preocupat exclusiv de grijile materiale, pornit numai spre jaf si nedreptati, aflat intr-un vesnic razboi cu toti vecinii, incarcat de ura si dorul de revansa, stand la panda pentru a-i rapi celui mai slab bucata lui de pamant sau mijloacele de existenta, ci neamul inaltat cu fruntea la Dumnezeu, care asteapta binecuvantarea Lui sfanta si serveste “Dumnezeiestei Sale Dreptati”.

Peste imaginea pura a neamului s-au asternut toate impuritatile cazute din trairea lui necrestina. Pentru a-i reda stalucirea, trebuie sa eliminam tot ce e strain in fiinta lui, toata partea de egoism, de rautate si vrajmasie, toate interesele denaturate, care s-au acumulat de milenii in istoria lui. Conflictul dintre persoana umana si natiune nu-i posibil decat cu acest neam corupt si detronat din maretia lui. Dar tot atat de mult sufera din cauza sovinismului si imperialismului -care se opun si degradeaza nationalismul autentic- si neamul din adancime, care-si simte oprimata si falsificata esenta lui nemuritoare.

Transformarea neamului nu se poate face decat prin individ. Cu cat se va inmulti numarul acelora care isi vor exercita efectiv puterile dragostei, cu atat se va innobila si viata popoarelor. Preschimbarea interioara a omului va avea largi repercursiuni asupra structurii sociale. Constrangerile exterioare, care acum guverneaza lumea, vor slabi pe incetul, si ordinea sociala va fi mai mult asigurata prin atasament, caldura sufleteasca si prietenie intre oameni. Acest lucru nu-i realizabil decat printr-un intens proces de maturizare spirituala al omenirii. O societate ideal intocmita nu este aceea in care domnesc cele mai perfecte legi, ci aceea in care indivizii au ajuns la un mai mare grad de desavarsire launtrica. In acest moment, legea isi pierde caracterul ei impovarator si se recreaza din interior, devenind expresia unui acord de dragoste intre indivizi.

Spuneam la inceputul acestui capitol ca libertatea exterioara e incompatibila cu existenta societatii. Dupa noile perspective, se poate totusi imagina o posibilitate de coexistenta a libertatii cu cadrul social. Nu cautand-o direct in lume, in societate, ci convertind-o mai intai in libertate interioara. Pentru a izbuti in aceasta intreprindere uriasa -care constituie situatia-limita a istoriei- este necesar ca noi insine sa ne eliberam de sclaviile lumii externe, pe singura cale ce ne sta deschisa, castigandu-ne libertatea dragostei. Dragostea, prin puterea ei de jertfa, va imbunatati treptat viata societatii, va transforma relatiile ei reci, interesate si indiferente, in relatii vii, intr-o comunitate de oameni care si-au descoperit propria lor natura. Libertatea externa sau sociala nu va fi in acest caz decat inregistrarea concreta a procesului nostru de eliberare launtrica.

8. Structura persoanei umane

Istoria gandirii omenesti este istoria peripetiilor ce le-a strabatut persoana umana in efortul ei de autodeterminare. Cum explica Berdiaeff (Essai de metaphisique), cu cat ne apropiem de timpurile noastre, centrul de greutate al speculatiilor filosofice se deplaseaza de la interior la exterior, de la lume la eu, de la obiect la subiect. Vechea metafizica naturalista e depasita. Dezbaterile se transpun pe terenul gnoseologiei. Subiectul cunoasterii se adanceste in el insusi pentru a descoperi adevarul si de pe aceasta platforma launtrica incearca sa inglobeze non-eul. Functiunile obiectivitatii sunt garantate de autenticitatea experientelor subiective. Universul capata o noua acceptiune. El nu mai e identic cu generalul, cu esentele logice, ci se incorporeaza personalului, devenind existenta, viata, act creator, prezenta vie, aceasta existenta si aceasta viata care se desfasoara in limitele ei concrete. Nu suntem tributari unei esente, ci realizam o existenta, si aceasta existenta, a mea, de acum si de aici, este susceptibila sa atinga toate treptele adevarului.

Etapele prinicpale ale acestei revolutii spirituale sunt reprezentate de Sf. Augustin in Evul Mediu, Kant la inceputul perioadei moderne, Kierkegaard si Nietzsche in veacul trecut. Abia cu acestia din urma filosofia existentei se desprinde din complexul filosofiei clasice si se individualizeaza, pasind pe drumul ei propriu.

Nu e o simpla intamplare, afirmam noi, ca cei doi ganditori care stau de straja la poarta noii filosofii si-au definit pozitiile lor in raport cu crestinismul: unul pentru a gasi in Dumnezeu sprijinul suprem al unei existente plenare, iar altul pentru a-l abjura in numele aceleiasi aspiratii. Filosofia existentei a scaparat din contactul gandirii moderne cu doctrina crestina, pentru ca acolo a aparut intaia oara si acolo se gaseste sursa ei fundamentala.

Persoana umana, baza filosofiei existentei, a fost revelata pentru intaia oara omenirii, in toata plenitudinea si frumusetea ei, de catre Christos. Viata Lui nu este reproducerea unei esente moarte, ci o depozitie cutremuratoare a omului autentic. Aventura Divina pe pamant e in acelasi timp si cea mai mare aventura umana. Interesul extraordinar ce-l starneste pretutindeni filosofia existentei in lumea contemporana este o proba concludenta ca de la Christos incoace s-a pierdut mult timp si energie in cautarea adevarurilor ultime. In loc de a se cultiva imaginea ce ne-a lasat-o Christos despre om, s-a cautat adevarul in natura, in afara de om, si apoi, printr-un ocol de milenii, s-a revenit la invatatura Lui.

Experienta lui Nietzsche e tot atat de importanta pentru a demonstra originea crestina a filosofiei existentei. Nietzsche era un posedat al creatiei. Impulsuri uriase se zbateau in sufletul lui, deschizandu-i perspective ametitoare. El urca singur cele mai inalte piscuri ale gandirii, fara a avea discipoli, fara a fi urmat de nimeni. Cu cine sa intreprinda uriasa opera de innoire a omenirii? Numai Dumnezeu putea sa-l sustina in efortul lui gigantic. Dar pe Dumnezeu l-a repudiat, l-a eliminat din coordonatele vietii lui.

Tragedia lui Nietzsche a constat in faptul ca nu a aprofundat crestinismul. Din crestinism el n-a cunoscut decat o versiune mediocra a trairii lui, asa cum il reflecta veacul lui. El n-a stat niciodata in termeni intimi de vorba cu Christos, n-a facut o experienta crestina autentica. Din cauza deficitarei perceptii a misterului crestin, el n-a putut sa-si incopcieze elanurile lui creatoare cu efluviile Divinitatii, pentru a-si recunoaste sursa propriei lui personalitati. I-a lipsit mediul unei atari experiente.

Era firesc ca un Dumnezeu mediocru reflectat in lumea in care traia, un Dumnezeu care franeaza posibilitatile creatoare ale oamenilor, o credinta caldicica, aclimatizata comoditatilor burgheze, sa o fi simtit ca o limitare a energiei lui vulcanice. Era firesc sa aiba dureroasa senzatie a unei contradictii iremediabile intre Dumnezeu si dinamica personalitatii lui.

Nietzsche a avut nostalgia lui Christos, caci iata ce spunea despre Mantuitor: “In fond a existat un singur crestin si acesta a murit pe Cruce”. O afirmatie fundamental falsa, caci Christos nu era un crestin oarecare, ci prototipul crestinului, modelul de urmat pentru intreaga omenire. Era firesc ca arhetipul crestinului sase ridice cu mult deasupra celorlalti si nimeni sa nu-l mai poata egala sau intrece.

Decretand pe Dumnezeu mort, el lovea in dumnezeul ce-l purtau contemporanii lui in suflet, dar sentinta lui nu atingea pe Dumnezeul cel viu, marturisit de sfintii si martirii Bisericii. Conceptia lui reflecteaza saracia spirituala a epocii in care a trait. El a confundat crestinismul, asa cum a tasnit din lemnul Golgotei si asa cum a fost transmis de-a lungul veacurilor de fruntasii Bisericii, cu formele lui decadente de traire, asa cum se infatisau in ochii lui. El vedea in crestinism o doctrina ratata, orientandu-se dupa ceea ce observa la contemporani. Pentru a merge inainte si a-si salva viitorul, lu ii se parea ca omul nu ar avea alta iesire decat sa faca apel exclusiv la propriile lui resurse, fara a-si mai pune nadejdile intr-o fiinta supranaturala.

Filosofia existentei, in manifestarile ei mai recente, cade victima unei grave inconsecvente. Dupa ce face efortul gigantic de a redescoperi persoana umana, tot ea ii frange coloana vertebrala, impingand-o pe panta anarhizarii si a disolutiei. Aceasta filosofie este perfect indreptatita ca sa repudieze esentele logice ca baza a existentei, dar este mai putin indreptatita cand desprinde total existenta de esenta. O existenta neacoperita de esenta, devine propria ei negatie si este inghitita de neant. Eul, unitatea fundamentala a persoanei umane, trebuie sa se sprijine pe ceva imutabil, pe un substrat, pe o permanenta. Altminteri este expus sa se preschimbe si el odata cu evenimentul. In aceasta parte vulnerabila a filosofiei existentei, sau cel putin a anumitor sisteme filosofice de acest tip, se poate intercala si contributia originala a doctrinei legionare.

Intrebarea fundamentala este de ce natura este esenta ce-o atribuim persoanei umane? Caci orice esenta obtinuta pe caile intelectului suprima unicitatea individului. Persoana umana nu mai este o entitate autonoma, actionata din interior, de impulsul libertatii creatoare, ci devine campul de experienta al ideii. O multiplicare si o reproducere a unei forme preexistente. Unde intervine ontologicul rational, dispare libertatea interioara. Trebuie sa descoperim o esenta care nu anuleaza existenta, care nu suprima spontaneitatea eului. O esenta ingenua, degrevata de toate erorile determinismului, o esenta vie, opusa esentelor moarte de provenienta logica. O esenta care se reinnoieste cu fiecare act si care e capabila sa unifice finitul cu infinitul, timpul cu eternitatea. O esenta valabila si ca existenta. Acest principiu, care da satisfactie pe ambele planuri, care nu tradeaza existenta pentru esenta si nici esenta pentru existenta este dragostea. Dupa cum spune Corneliu Codreanu, dragostea a fost sadita de Dumnezeu in sufletul oamenilor “ca o sinteza a tuturor insuririlor omenesti, trimitandu-ne-o prin insusi Mantuitorul Iisus Hristos, care a pus-o deasupra tuturor virtutilor”. “Toate celelalte isi au radacina in dragoste: si credinta si munca si ordinea si disciplina” (Corneliu Z. Codreanu, Pentru Legionari, p.322) De fapt, ceea ce spune Corneliu Codreanu, nu este ceva nou, in sensul ca nu ar mai fi fost enuntat inainte. El a readus in circulatie, in cadrul poporului romanesc, conceptia crestina a vietii, care da precadere dragostei intre toate virtutile omenesti. Dar acest lucru nu este putin si nu poate fi catalogat ca un act de pur conformism religios. Orice traire in dragoste a unui individ este o experienta inedita, care prin ea insasi merita cel mai mare respect. Dragostea nu este o prezenta statica individ, ci echivaleaza cu o afirmare dinamica a personalitatii lui. Cu fiecare noua experimentare a ei, se dezvaluie noi aspecte ale acestei energii primare din om. Posibilitatile metafizice si posibilitatile de orice gen ale dragostei sunt inepuizabile. Cand insa un om este capabil sa determine o intreaga generatie sa iasa din cadrul preocuparilor marunte si sa apuce drumul renasterii spirituale, atunci cugetarea si opera lui cresc in proportii uriase si intra in patrimoniul omenirii intregi. In acest caz, avem de-a face cu o scoala, cu o directie spirituala, care actualizeaza cu vigoare tezaurul comun al tuturor crestinilor, deschizandu-i noi orizonturi.

Filosofia legionara elimina toate ambiguitatile si confuziile din structura persoanei umane. Nu o mai lasa as subziste sub forma complexelor nedecise bio-psiho-etico-spirituale, ci opereaza o simplificare radicala in componenta ei. La formarea individului concureaza o multime de factori, dar numai unul il inalta la demnitatea de om: dragostea. Ceea ce se cheama eul spiritual, eul suprasensibil, eul din profunzime, constiinta superioara, taina fiecarui om, nu sunt decat echivalentele dragostei. Cea mai buna traducere a dragostei este elan creator, pentru ca reda mai bine ca oricare alt termen capacitatea ei de a se improspata cu fiecare act, de a nu suferi nici o micsorare a substantei proprii. daruindu-se, cheltuindu-se necontenit.

Elanul creator nu este elan vital -dupa conceptia filosofului Bergson- nu se refera la ordinea naturii si nu se identifica cu substratul unei evolutii neterminate. Elanul creator al dragostei descinde din tainele cerului, din insasi Fiinta Divina, si actioneaza dupa legi impenetrabile si imprevizibile. Fiecare persoana umana este o aparitie revolutionara in lume, un dezechilibru, un salt calitativ. Cu fiecare noua fiinta se pune problema intregii umanitati. Gratie elanului creator, individul se situeaza in afara legilor naturii si devine el insusi agent creator. Cosmosul, cu toate imensitatile lui, nu e altceva decat o materie care ii sta la dispozitie pentru a fi plasmuita de geniul sau creator. Stiinta si tehnica sunt o rezultanta a posibilitatilor lu interioare. Ele n-au putut sa apara, in formele ce le cunostem astazi, decat in civilizatia crestina, pentru ca numai crestinismul, cu descoperirea persoanei umane, a ridicat la valoare maxima potentialul creator al individului.

Daca am voi sa stabilim un fel de Magna Charta a persoanei umane, am descoperi in structura ei trei invelisuri, corespunzatoare la trei ordine diferite de realitati: biologicul, psihologicul si spiritualul. Substratul biologic reprezinta forma specifica pe care o ia sufletul cand se incorporeaza in materie. Realitatea psihologica cuprinde ansamblul mijloacelor cu care e inzestrat individul pentru a se putea orienta si conserva in mijlocul naturii si in relatiile cu ceilalti oameni. Partea psihologica a sufletului este constituita din cele trei mari despartaminte clasice: ratiune, sentimente si vointa. Partea spirituala a sufletului se gaseste pe un plan superior psihologicului si este domeniul rezervat dragostei. Dragostea este depozitul sacru pe care ni l-a incredintat Dumnezeu, rupandu-l din propriul Sau Duh.

Ce tip de relatii intretine dragostea cu cele trei dimensiuni psihologice, ratiune, sentimente si vointa?

Numai dragostea, eul spiritual, detine functiunile adevarului. Instrumentul cunoasterii, in sens metafizic, este dragostea. Pentru a gandi just, trebuie sa te supui in prealabil unei bai launtrice purificatoare. Marile probleme se limpezesc numai in masura dezinteresarii cu care le abordam. Momentele de intuitie, de inspiratie, de viziuni sublime, de creatie imbelsugata, pe care le marturisesc poetii, artistii, filosofii si toti marii educatori, spunand ca ar veni parca dintr-o alta lume, ca si cum ar fi prada lor, ca si cum ar fi posedati de o forta superioara, nefiind decat instrumentul de expresie al unui curent irezistibil de idei si imagini, sunt momentele de iruptie ale dragostei, ale elanului creator, ale acestei supraconstiinte. Ratiunea nu descopera adevarul, ci serveste numai ca instrument de comunicare al lui. Ratiunea socializeaza adevarul, il face accesibil si celorlalti oameni, il ofera bucata cu bucata, imbracadu-l in anumite forme de circulatie inter-umane. De aceea ratiunea poarta intotdeauna si amprenta unei civilizatii oarecare. Exista o logica primitiva, distincta de logica civilizatiei noastre.

Daca ne referim la partea emotiva a sufletului, la vasta gama de sentimente, dragostea nu se identifica cu nici unul din ele, nici chiar cu acela ce este mai apropiat de natura ei: dragostea omeneasca, simpatia ce se naste intre oameni. Dragostea spirituala nu e straina de niciunul din aceste sentimente nobile ale omului, nici de dragostea dintre barbat si femeie, nici de prietenie, nici de atasamentul de familie, nici de intristare nici de durere; e miloasa si plange cu cei nenorociti, se inveseleste la bucurie, dar fara a se pierde vreodata in aceasta masa psihica fluida si nestatornica. Ea intelege pe om cu nelinistile si suferintele lui, dar nu se asimileaza cu nici una din starile lui emotive, ci tinde sa-l scoata din valtoarea lor, pentru a-i oferi un punct de sprijin fara egal, pentru a-l aseza pe un piedestal pe care sa nu-l poata sfarama nici o putere omeneasca. Dragostea spirituala e invariabila, nu sufera fluctuatii. Odata ce individul a descoperit-o in interiorul lui si isi refera permanent la ea toate actele vietii lui, nici un afect nu-i mai poate provoca crize si nici o nenorocire nu-l mai poate dobori. E insusi Spiritul Divin care-l sustine si-l calauzeste.

Suntem datori sa explicam si pozitia vointei in complexul persoanei umane. Vointa apartine realitatii psihologice, o realitate de grad secund. Campul ei de interventie este limitat la sustinerea existentei materiale a individului. Este o energie de care se foloseste omul pentru a-si organiza viata lui exterioara, in lupta cu elementele naturii si in relatiile cu ceilalti oameni. Impreuna cu ratiunea si sentimentele asigura supravietuirea individului in lumea fizica. Vointa apartine finitului personal, spatiului si timpului in care se desfasoara existenta concreta. De aceea vointa, ca si ratiunea, nu poate servi la explorarea infinitului, la realizarea contactului cu transcendentul. Nu e acesta rostul ei. Daca e impinsa la un efort indelungat si intens, vointa se poticneste. Nu are respiratie marathonica. Asa se intampla cu indivizii care vor sa-si intocmeasca viata pe baza libertatii determinate. Determinismul interior este un sistem de traire voluntarist. Pentru ca individul sa nu cada din nou in anarhie, trebuie sa faca mereu apel la vointa. Orice moment de slabiciune a vointei, inseamna un moment de panica pentru noua oranduire sufleteasca. Norma de conduita liber aleasa nu se poate mentine decat cu pretul acestor refulari continue. In libertatea determinata, vointa devine un fel de jandarm al sufletului. Toti cei ce au incercat sa-si organizeze viata pe baza voluntarista stiu, din proprie experienta, in ce situatii penibile au ajuns. Pe acest drum nu vor gasi libertatea cautata si nici nu vom putea mentine efortul vointei, vreme indelungata, la acelasi nivel.

Dragostea spirituala este superioara vointei din punct de vedere al rezistentei. In timp ce vointa psihologica slabeste, dragostea nu se epuizeaza niciodata, pentru ca se adapa permanent din insusi izvorul Divin.

Vointa mai are o deficienta. In sine e o putere neutrala, fara caracter, fara personalitate, fara criterii morale. E o putere oarba,incapabila sa distinga intre bine si rau. Dispusa sa serveasca in egala masura binelui si raului. Cand se forteaza nota si se aseaza centrul de greutate al existentei pe vointa, se mai poate intampla si un alt fenomen neplacut: ca ea sa fie captata de puterile destructive ale vietii. Vointa nu e demonica prin natura ei, e fara identitate morala, dar, scapata de sub controlul dragostei, poate intra in complicitate cu elementele negativea ale existentei. Puterile demonice se folosesc de opacitatea vointei ca de un vehicul pentru a patrunde in constiinta individului si a-i devasta persoana.

Cand se intampla acest fenomen, personalitatea umana castiga in impetuozitate si reactii, dar motorul care o mana nu mai este vointa de tip normal, vointa psihologica, ci o vointa interceptata de puterile raului. Vointa incalcata de aceste forte se afirma printr-un dinamism tulburator, care azvarle pe individ intr-o goana prapastioasa dupa putere si glorie, provocand grave dezordini in societate si pana la urma aducand propria lui prabusire.

Revenind la Nietzsche, el are dreptate cand vede in actul creator caracteristica principala a persoanei umane, dar a interpretat gresit originea acestei puteri miraculoase a individului. Din cauza ateismului sau, a dislocat creatia de dragoste, atribuind-o vointei, pe care, sub forma vointei spre putere, o considera principiul constitutiv al lumii.

Vointa nu exercita nici un control asupra actelor ei. Ea actioneaza fara a-si pune problema conescintelor, fiind intotdeauna vehiculata de o alta putere. In mod normal este ratiunea care-i serveste de calauza, si e bine sa fie asa cata vreme individul nu iese din cadrul vietii cotidiene. Alteori, cum am vazut, vointa scapa de sub controlul ratiunii, si este luata in primire de fortele demonice. Dragostea, spre deosebire de vointa, nu numai ca actioneaza cu o energie superioara acesteia, dar si distinge. Dragostea selecteaza obiectivele de realizat si in asa fel incat aceste obiective sa fie numai de natura creatoare. Dragostea nu face nimanui rau. Dragostea este inzestrata cu criteriul Intelepciunii Divine, incat orice pas al ei imprastie numai lumina si bucurie intre oameni.

Cu aceste explicatii, “Magna Charta” a persoanei umane nu este incheiata. Din necesitati creatoare, dragostea, energia fundamentala a sufletului, se deschide pe trei laturi, dispunand de trei posibilitati de manifestare, de trei campuri operative: spre individ, spre neam si spre Dumnezeu. Eul spiritual intra in contact cu aceste trei realitati externe, hipostaziindu-se sub forma a trei imagini: imaginea individuala, imaginea nationala si imaginea Divina. Spiritul uman, simplu in substanta, cand participa la realitatea externa, se diferentiaza in trei directii, imbogatindu-se cu trei valente, corespunzatoare celor trei planuri ale existentei: individul, neamul si Divinitatea.

Individul poarta in el insusi sufletul neamului sau plasma lui germinativa. Fizic nu se inregistreaza decat indivizi. Si totusi, printr-un tainic proces, apar colectivitatile nationale. Ce-i mana pe indivizi sa se stranga laolalta, sa-si depaseasca interesele particulare si sa-si dea un nume si un destin colectiv? Componenta nationala este o functiune apriorica a eului. Ea nu se adauga din afara, nu este un produs al istoriei, al cohabitatii sau al altor factori externi, ci provine din diferentierea elanului creator al inidvidului. Nu colectivul incadreaza sfera personalului, silidu-l la concesiuni si deformari, ci individul converteste o parte din energiile lui creatoare in valori nationale.

Infatisarea persoanei umane este complexa. Ea nu este numai individ; este si neam si reproduce si imaginea lui Dumenzeu in sine. Societatea se naste dintr-un impuls interior. Omul e animal social, pentru ca societatea preexista in sufletul lui si nu sub o forma generica, ci sub forma etnica. Individul nu se simte atras de un trunchi social inform, de o umanitate nediferentiata, ci de o societate individualizata pe natiuni. Impulsul social al individului este un impuls national.

Eul spiritual este o monada deschisa spre lume. Dragostea, prin natura ei jertfelnica, se azvarle in cautarea celorlalti oameni. Ea dispune de valente comunitare, de posibilitati de a-si impreuna viata ei cu a altora. Dar functiunea sociala a dragostei n-a ramas intr-o stare nedefinita. Dumnezeu a fixat ordinea sociala, tipul de societate pe care trebuie sa-l realizeze individul prin dragoste. Este neamul. Problema era prea complexa pentru a fi lasata exclusiv pe seama omului. Dumnezeu a largit viziunea dragostei, imbogatind-o cu un nou cosmos, cu o noua imagine, cu o noua dimensiune de traire, neamul, menit, in planul Divin, sa organizeze relatiile inter-individuale. Neamurile sunt o categorie a spiritului, o modalitate de afirmare a eului superior. Neamurile isi incep existenta propagandu-se din interior, din energia fundamentala a eului. Intre imaginea individuala si imaginea Divina din om se intercaleaza imaginea lui nationala.

Dragostea se proiecteaza asadar in om sub trei aspecte: individual, national si Divin. Acestor interioare le corespund trei realitati externe: Individul, Neamul si Dumnezeu. Ele se gasesc in noi ca hipostaze ale dragostei, dar si in afara de noi, ca realitati obiective. Individul este constituit dintr-o energie interioara, dar si dintr-o dublura perceptibila, fiinta care se misca si traieste. Neamul se infatiseaza sub acelasi binom subiect-obiect: deoparte neamul imaterial, sufletul neamului, multiplicat in imagini nationale individualizate; de alta parte neamul concret, neamul incorporat intr-o entitate istorica. Realitatea suprema, Dumnezeu, este exterior persoanei umane, exterior intregii creatiuni, dar, in acelasi timp, ceva din Duhul Lui a patruns si in om si, prin acest dar, participam la natura Divina. Dumnezeu este imanent si transcendent omului. Daca am cauta sa afirmam numai una din cele doua prezente, am anula fie Divinitatea, fie pe om.

Filierei exterioare individ-neam-Dumnezeu ii corespunde in interiorul nostru o serie egala de imagini, care sunt diferentieri ale dragostei, modalitati de afirmare a eului spiritual.

Individul dispune de posibilitati de comunicare cu toate aceste realitati: cu sine insusi, gratie constiintei personale, cu neamul, gratie constiintei lui nationale, si cu Dumnezeu, in virtutea filiatiunii lui Divine.

9. Etica dragostei

In procesul mantuirii omului deosebim mai multe momente, care se succed intr-o ordine ascendenta. Faza intaia este aceea care urmeaza dupa alungarea omului din rai. Abrutizat, cu luminile interioare reduse la o slaba fosforescenta, omul se complacea in pacat ca intr-un mediu natural de existenta. Atat de mult ii devorase pacatul fiinta incat nici nu-i mai simtea turpitudinea.

Era fericita omenirea in aceasta faza? Daca a pacatui fara a-ti da seama de pacat, fara a simti remuscari de pe urma lui, constituie o fericire, atunci incontestabil ca da. Dar Dumnezeu, care stie unde duce aceasta specie de fericire si cu ce pret se plateste, nu putea fi decat adanc indurerat de inconstienta omului. Caci voluptatea pacatului era voluptatea mortii. Somnolenta constiintei pregatea mormantul persoanei umane. Ca o boala ce ruineaza organismul, dar de care nu ne dam seama, pentru ca nervii care dau alarma la creier si-au pierdut sensibilitatea. Inconstienta cu care se practica pacatul nu poate impiedica ravagiile lui mortale.

Nimeni nu se poate mantui daca nu ia cunostinta de raul care scormoneste in el. Nici medicul nu-i poate ajuta bolnavului inainte de a-i stabili diagnosticul. Iata de ce Dumnezeu trebuia sa inceapa opera de salvare a omului scuturandu-l din inconstienta, trezindu-l din letargia pacatului. In vederea acestui scop, Dumnezeu inzestreaza pe om cu o scara de valori, cu o masuratoare, care sa-i permita identificarea pacatului. Acest mijloc de control al conduitei umane este legea lui Moise. Legea veche este ca o oglinda faurita de Dumnezeu in care omul poate sa-si recunoasca chipul desfigurat de pacat. Reteaua legii impiedica pacatul sa mai treaca neobservat prin constiinta. Legea obliga pacatul sa iasa din zona obscurului si sa se transforme intr-o entitate cognoscibila. Caci nu faptul material produce pacatul, ci atitudinea constiintei noastre. “Prin lege vine cunostinta pacatului” (Pavel, Romani, 3.20) “Odinioara traiam fara lege, dar cand a venit porunca, pacatul a prins viata”(Pavel, Romani, 7.9) Cu interventia Divinitatii in existenta omului, revelandu-i mizeria morala in care traia, incepe a doua faza in dialectica mantuirii.

Legea semnaleaza omului prezenta pacatului in sufletul sau, dar nu se poate substitui energiei lui combative, singura care poate da lupta cu pacatul. Chemarile legii se izbeau de golurile lui launtrice. Dragostea nu putea sa tasneasca din adancuri, reluandu-si cursul maiestuos si doborand domnia pacatului, pentru ca era taiata de izvoarele Divinitatii. Legea nu a sters urmele pacatului stramosesc. Actul impacarii cu Dumnezeu nu se produsese. Christos nu se intrupase si nu murise pe Cruce, ca sa rascumpere prin jertfa lui greselile lumii. Dragostea din om nu poate da altfel roade decat ramanand permanent in contact cu izvorul de la care emana. Virtutea zacea sub osanda in perioada legii, pentru ca virtutea de baza a omului, dragostea, astepta slobozenie de la Dumnezeu pentru ca sa se manifeste plenar si sa biruie pacatul. Din interior a venit stricaciunea, tot din interior trebuia sa se nasca si izbavirea. Acolo unde raul s-a inmultit, trebuiau sa se inmulteasca inmiit puterile binelui. “Nu va lasati biruiti de rau, ci biruiti raul cu puterea binelui”(Pavel, Romani, 12.21)

Al treile moment in procesul mantuirii este etica inaugurata de Christos. Intre morala mozaica si morala crestina exista o diferenta de ordin spiritual. Cuvintele lui Christos “N-am venit sa stric legea, ci sa o implinesc”, isi au un corespondent si in morala. Asta inseamna ca legea lui Moise nu era perfecta, nu era ultima expresie a adevarului. Avea nevoie e un adaos, de o completare, de o interpretare noua. Acest adaos trebuia sa fie un mesaj Divin de o importanta exceptionala, de vreme ce insusi Fiul lui Dumnezeu se insarcineaza sa-l faca cunoscut oamenilor.

Dumnezeu se afla mult mai aproape e om in Noul decat in Vechiul Testament si revelatiile lui Christos au un caracter mult mai confidential decat destainuirile ce le face Dumnezeu lui Moise si celorlalti profeti. Cunoscator al nevoilor omenesti si cunoscator al tainelor ceresti, Christos da ultima retusare conduitei umane. Legea lui Moise renaste in morala lui Christos intr-o forma si putere care depaseste stralucirile ei vechi.

In ce consta innoirea adusa de Christos eticii Vechiului Testament? Aparent lipsesc elementele unei atari concluzii. Comandamentele Divine date lui Moise pe Muntele Sinai intra cu depline drepturi in sfera crestinismului. Nu vom descoperi nici o iota din paragrafele Decalogului care sa nu fi fost confirmate de Mantuitor. Deosebirea e mult mai profunda. Ea nu se refera la specificatiile Decalogului, la normele ce trebuie sa le observe individul, ci la o noua intelegere a lor. Prescriptiile de pe Muntele Sinai patrund in viata omului sub forma unei porunci. Ele emana de la o autoritate superioara omului si in ansamblul lor constituiesc o lege, “Tablele Legii”. Rolul lor a fost sa reglementeze conduita omului in raport cu semenii lui si cu Divinitatea, indicandu-i ce trebuie sa faca si ce nu trebuie. Omul nu este chemat sa aprecieze valoarea depozitului primit, ci i se cere doar sa respecte poruncile date, in virtutea puterii nemarginite de care dispune “Ce este cine este”. Omul este considerat nematur ca sa priceapa sensul profund al legii. De aceea este tinut la distanta si situat in domeniul lui “trebuie”. Libertatea individului e luata sub tutela Divinitatii.

Etica Noului Testament are cu totul un alt caracter. Ea e etica libertatii. Esenta ei se concentreaza in dragoste. Dragostea nu se afirma, pentru ca ar exista o obligatie de indeplinit, ci pentru ca propriul ei elan o poarta in afara. Ea tasneste nechemata, neprovocata din suflet, ca magma vulcanica din maruntaiele pamantului. Nici o umbra de constrangere nu pateaza spontaneitatea ei. Morala lui Christos face apel la fortele interioare ale individului, la acele forte pe care nu le putea mobiliza legea si a caror lipsa aseaza pe om in stare de permanenta inferioritate fata de pacat.

Morala mozaica sufera de slabiciunile oricarei morale codificate. Desi pentru intaia oara in istorie absolutul etic patrunde in cadrul unei morale, aceasta origine supranaturala nu-i sterge caracterul ei impersonal, exterior persoanei umane. Dealtminteri si rostul ei nu era acela de a innoi pe om, ci de a-i crea o problema de constiinta, de a-l ajuta sa-si descopere uriciunea sufleteasca. Si, in felul acesta, recunoscandu-se rob pacatului, sa-l faca apt pentru mantuire. Caci cu cat se va dovedi mai neputincios sa indeplineasca legea, cu atata se va simti mai avizat la ajutorul Divin. “Iar legea a venit ca sa inmulteasca greseala; unde insa pacatul s-a inmultit, darul a prisosit!” (Pavel, Romani, 5,20)

Pentru a-si recunoaste omul starea decazuta in care traia, era suficient sa existe normativul, unitatea de masura, autentificata direct de Divinitate. Legea putea sa pastreze un caracter generic, caci rostul ei era sa tulbure constiintele, pregatindu-le sa primeasca darul si adevarul.

Morala lui Christos are o alta chemare. Sa rascoleasca in om puterile amortite ale binelui. Sa-i transforme sufletul intr-un camp de inalte tensiuni spirituale. Ca eul insusi sa se simta mai tare, mai viguros si din indemnuri proprii sa ia lupta cu raul. De aceea Christos trebuia sa iasa din genericul legii si sa dea intaietate persoanei umane.

Cum opereaza Christos aceasta tranzitie de le lege la om? Mai intai reduce multiplicitatea ei la unitate, extrage din cuprinsul ei propozitia fundamentala si arata ca celelalte dispozitii sunt aspecte si implicatii ale poruncii de baza.

“Care porunca e intaia dintre toate?” -e intrebat Iisus de un carturar care voia sa-L ispiteasca- “Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul Tau din toata inima ta si din tot sufletul tau si din tot cugetul tau si din toata puterea ta! Aceasta este cea dintai porunca.” “Iar a doua e aceasta: sa iubesti pe aproapele tau ca insuti pe tine. Mai mare porunca decat aceasta nu este alta porunca.”

Iubirea de Dumnezeu este inseparabila de iubirea deaproapelui. Caci iubind pe Dumnezeu, cautam sa-I semanam Lui si aceasta asemanare nu se poate realiza decat cheltuindu-ne in viata cu aceeasi ardoare pentru fratii nostri. Daca cineva zice: “Iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele sau il uraste, mincinos este.” (Ioan, I.4,20) Putem face si proba inversa. Nu putem intra in comuniune spirituala cu Dumnezeu daca nu ne insusim instrumentul prin care ajungem la cunoasterea Lui, care e dragostea, si de care nu putem dispune decat exercitandu-l in relatiile cu fratii nostri. Daca in obiectivele imediate ne poticnim, cum ne vom putea avanta pe cararile infinitului? Dragostea de aproapele este un exercitiu pregatitor al marilor experiente mistice. “Pentru ca cel ce nu iubeste pe aproapele sau, pe care l-a vazut, pe Dumnezeu, pe care nu L-a vazut, cum poate sa-L iubeasca?”( Ioan, I, 4,20) Restul poruncilor din Decalog, toate se inglobeaza in iubirea deaproapelui. “Pentru ca: sa nu preacurvesti; sa nu ucizi; sa nu furi; sa nu marturisesti stramb; sa nu poftesti… si orice alta porunca ar mai fi, se cuprinde in acest cuvant: Sa iubesti pe aproapele tau ca insuti pe tine.” (Pavel, Romani, 13,9) “Iubirea nu face rau nimanui; drept aceea, iubirea este implinirea legii.” (Pavel, Romani, 13.10) In vreme ce sa nu furi, sa nu ucizi, sa-ti cinstesti parintii, etc sunt atitudini compartimentale, sunt obiective definite concret, sunt aplicatii ale legii la viata, dragostea este energia distributiva a tuturor actelor noastre morale.

2) Relatiile noastre cu Dumnezeu inceteaza de a mai fi relatii de pacatuire si devin relatii de colaborare si de creatie. Nu ne mai infatisam inaintea Lui aratandu-ne neputintele, niste biete zdrente umane, ci chiotind de bucurie, stiindu-ne inzestrati cu “chipul si asemanarea Lui”. Dupa cum Dumnezeu este creator, si noi suntem agenti creatori in limitele universului in care traim. Adapostim in sufletul nostru puteri uriase, cu care putem infrange puterile raului. Fiecare poarta in tolba sufletului sau sageata cu care poate rani mortal pacatul. Fiecare poate deveni un Fat-Frumos al spiritului si un slujitor leal al lui dumnezeu.

3) Exploatarea pacatului se face pe o arie mult mai intinsa decat cea ingaduita de lege. Nu numai valorile nimicite devin pacate (sa nu ucizi, sa nu furi, etc) ci si valorile care nu se creaza din cauza indolentei noastre. Masuratoarea pacatului creste la infinit. Tanarul bogat din Biblie nu calcase legea si totusi nu era desavarsit, caci nu era desavarsit in iubire, nu-si lichidase toate egoismele ca sa se elibereze din lanturile unei existente meschine. El nu s-a putut transforma intr-o torta vie a creatiei, pentru ca a ramas prizonierul legii, pentru ca n-a vazut, dincolo de ea, entitatea spirituala care ii da viata, “chipul si asemanarea lui Dumnezeu”, dezlantuirea patetica a dragostei. Orice actiune neimplinita despre care constiinta ne avertizeaza ca ar putea servi la ceva, la alinarea unei suferinte, la evitarea unei nenorociri, la marirea unui neam, la apararea Bisericii, este o dezertare, o transee parasita a spiritului, o tradare a lui Dumnezeu. Orice talent nefructificat inseamna o inmultire a raului. De aceea Dumnezeu este extraordinar de aspru cu sluga ce si-a ascuns talantul in pamant. Cel care lasa in paragina tezaurul spiritual ce i l-a incredintat Dumnezeu, nu numai ca isi anuleaza propriile lui posibilitati, dar ofenseaza si Divinitatea, pentru ca risipeste un bun care nu-i apartine.

4) Pacatul nu are o existenta pozitiva. E o aparitie destructiva a existentei. Fara indoiala pacatul actioneaza, savarseste anumite lucruri, fura, minte, preacurveste, jura stramb, etc, lasa anumite urme. Dar daca analizam faptele pacatului, vom vedea ca toate se soldeaza in dauna creatiei. Ce inseamna, a ucide, a jefui, etc, decat a distruge valori create de Dumnezeu sau de oameni. Pacatul, cand se afirma, nu face decat sa inglobeze in sfera neantului spatii care apartineau odinioara spiritului. Spre deosebire de dragoste, care creaza, pacatul are efectul acidului sulfuric asupra materiei organice: desfigureaza si dizolva.

5) Morala interdictiilor este o morala lipsita de autonomie, pentru ca nu dispune de un cuantum energetic propriu. Daca ne multumim sa circumscriem domeniul interzisului, fara a ne angaja in acelasi timp intr-o directiune creatoare, intotdeauna vom calca granita despartitoare a raului. Pentru a nu sucomba tentatiilor, trebuie ca timpul, energia si preocuparile noastre sa fie absorbite in sens creator. Apele statute ale sufletului nu se mentin la acelasi nivel, ci aluneca la moara pacatului. “Nu va lasati biruiti de rau, striga Sf. Apostol Pavel, ci biruiti raul cu puterea binelui”. Preocuparea de bine demoralizeaza tentativele celui viclean. Morala pozitiva, morala elanului creator, este aceea care garanteaza morala interdictiilor. Nu putem fi siguri ca nu vom mai pacatui, dar dogorind de dragoste, in aceeasi masura vom diminua posibilitatile de pacatuire. Povestea din colectia Basmelor lui Ispirescu, “Numai cu vitele se scoate saracia din casa”, este foarte potrivita pentru a ilustra conceptia aceasta. Saracia care se cuibarise in casa taranului n-a putut fi alungata decat punand ceva in locul ei: niste burdufi de branza, niste ghemotoci de lana. Tot astfel saracia noastra interioara, terenul favorabil pentru inmultirea pacatului, nu poate fi suprimata daca o intampinam cu mainile goale. Trebuie sa intervina prea-plinul sufletesc, darul, creatia, efervescenta dragostei, ca sa umple cascaturile neantului.

6) In aprecierea altor persoane, vom castiga o alta viziune, mult mai cuprinzatoare, mai rodnica si mai stiintifica in acelasi timp. Un simt moral mult mai ascutit. Prin prisma legii nu vom descoperi decat pacatul. Dezgust fata de noi insine si dezgust fata de altii. Orientandu-ne dupa morala elanurilor creatoare, vom poposi in mijlocul minunilor arhitectonice ale eului, care inchide in sine posibilitati nebanuite de reinnoire chiar pentru cea mai decazuta fiinta. Pe ele trebuie sa punem accentul in parerea ce ne-o facem despre semenii nostri. Ne simtim solidari in dragoste cu toti oamenii, admirand in ei dispozitivul creator cu care e inzestrat fiecare om. Cand judecam pe cineva, nu ne conducem exclusiv dupa indreptarul legii, dupa o fapta care nu este conforma cu paragrafele ei, ci incadram individul in complexul personalitatii lui, in ansamblul actiunilor ce le-a savarsit. Ne vom stradui sa patrundem pana in centrul sau existential, pana acolo unde licareste demnitatea umana. Nu putem fi mai severi decat Judecatorul Suprem, care iarta de nenumarate ori, pentru ca descopera puterea creatoare a binelui acolo unde, dupa lege si dupa judecata omeneasca, n-ar mai fi loc decat pentru pedeapsa.

Etica dragostei presupune o stransa alipire de Biserica. Pentru ca marile disponibilitati launtrice nu devin active decat in stare de har. Daca existenta ce se resemneaza pacatului nu are alta iesire mantuitoare decat sa se incredinteze Gratiei Divine, cu atat mai mult o existenta creatoare trebuie sa faca apel la ajutorul Duhului Sfant. Harul trebuie asociat permanent lucrarii noastre. Nu mai invocam cu intermitenta pe Dumnezeu, la zile mari, ci Ii cerem binecuvantarea la fiecare pas si pentru fiecare act al nostru. Viata se preschimba intr-o permanenta rugaciune. Cine crede ca se poate dispensa de ocrotirea Bisericii, nu numai ca savarseste pacatul suprem, pacatul contra Duhului Sfant, dar isi diminueaza posibilitatile creatoare si risca sa-si altereze si personalitatea.

10. Dragoste si existenta

a) Creatie si libertate

O prima implicatie a dragostei este actualizarea potentialului creator al individului. Orice creatie, de orice natura ar fi ea, presupune ca se desprinde ceva din noi pentru a se darui altora. Cand insa devenim constienti de acest duh datator de viata, cand dragostea pulseaza intens in suflete, atunci si capacitatea noastra de creatie se mareste considerabil. Elanul creator ia un curs maiestuos, o desfasurare exceptionala.

Pe langa aceasta imbelsugata irigatie a vietii, dragostea asigura creatiei si un sens convergent de manifestare. Feluritele ei realizari tind sa se armonizeze intr-o perspectiva mai vasta. Unde se savarseste o opera de dragoste, de la sine se grupeaza si partile ei in ansamble arhitectonice. Dragostea elimina notele stridente sau primejdia fragmentarii eforturilor noastre, pentru ca este singura facultate a sufletului nostru care priveste peste veacuri, rezistand prefacerilor, timpului si mortii. Toate se schimba, numai dragostea ramane eterna “cat despre darul limbilor va inceta, cat despre stiinta – se va sfarsi.” (Pavel, I Corinteni, 13,8)

A crea “sub specie aeternitatis” inseamna a crea de pe piedestalul dragostei. Sf. Apostol Pavel precizeaza in mai multe locuri relatia de conditionare ce exista intre dragoste si creatie, intre dragoste si cunostinta. “Asa incat, inradacinati si intemeiati fiind in iubire, sa puteti intelege impreuna cu toti sfintii care este largimea si lungimea si adancimea si inaltimea.” (Efeseni, 3,18) “Iar peste toate acestea, imbracati-va in iubire, care este legatura desavarsirii.” (Corinteni, 3,14)

Dragostea ne procura apoi si marea satisfactie de a ne elibera de sub jugul tuturor sclaviilor. Toate poverile si toate lanturile cad de pe noi cand ne lasam dogoriti de razele ei. Sufletul in care dragostea a prins putere simte cum rand pe rand se desface de toate stihiile lumii si de tot ce s-a plasmuit fals in interiorul lui si pentru intaia oara respira aerul curat al libertatii. Marele dar pe care ni-l face dragostea este smulgerea eului din cursul nestatornic al intamplarilor din lume si redobandirea pozitiei sale independente. “De ramaneti in cuvantul Meu, sunteti cu adevarat ucenicii Mei. Si veti cunoaste adevarul, iar adevarul va va face liberi” (Ioan, 8, 31, 32) Adevarul care ne face liberi este dragostea, care se manifesta prin actiuni dezinteresate. Cine poseda aceasta rodnicie interioara, care se deschide in afara, nu mai poate fi ingenuncheat de nici o tiranie interna sau externa. E ca un punct de lumina in univers, care scanteiaza fara incetare si fara a-si epuiza vreodata substanta.

“Traiti ca oameni liberi“, dupa cuvintele Sf. Apostol Petru, inseamna intariti-va in iubire, purtati-va asa cum ne-a revelat Christos sensul dragostei, si atunci va veti zidi viata dupa destinul vostru imparatesc! Dragostea transforma sufletul intr-o fortareata inexpugnabila a libertatii.

b) Marile obiective ale existentei

In ce priveste obiectivele pe care trebuie sa le serveasca dragostea, urmeaza o anumita gradatie, o anumita ierarhie, care e ireversibila. Ea corespunde relatiei ascendente individ-neam-Dumnezeu. Dragostea ce-o aratam neamului trebuie sa fie mai puternica decat dragostea pentru deaproapele sau pentru familie, iar dragostea de Dumnezeu trebuie sa intreaca dragostea pentru neam.

Telul cel mai inalt catre care trebuie sa nazuiasca fiinta noastra este Dumnezeu. De la El vin toate darurile si toata puterea. E firesc ca sufletul sa-si caute implinirea suprema spre izvorul de lumina de la care emana. Dar aspiratia omului spre Dumnezeu ar fi ramas in stadiul unei chemari nedeslusite fara de intruparea Mantuitorului. Toate incercarile omului de a regasi pe Dumnezeu s-ar fi pierdut in framantari nostalgice in mijlocul lumii. Luand infatisarea omeneasca, Dumnezeu desfiinteaza distanta infinita ce-L separa de creatura si devine accesibil intelegerii noastre. El nu ramane invaluit in misterul Atotputerniciei Sale, ci cerceteaza pe om sub chip omenesc si traieste viata lui, plina de dureri, incercari si nelinisti, sub cele mai dramatice aspecte ale ei.

Iubirea noastra fata de Dumnezeu nu se poate manifesta intr-o forma mai inalta decat luptandu-ne si jertfindu-ne pentru ocrotirea Bisericii Lui. “Nu poate fi pentru om o cinste mai mare, o chemare mai plina de rod sufletesc, decat aceea de a fi aparator al lui Christos si al neamului tau crestin.” (Ion Mota, Testament, p.29)

Ceea ce l-a indemnat pe Ion Mota sa mearga in Spania si sa-si dea viata in aceasta lupta a fost in primul rand accentul anticrestin ce l-a luat razboiul civil din aceasta tara. Bisericile profanate, slujitorii lui ucisi cu miile, odoare sfinte pradate, valori imense de arta nimicite. Nici pacea mormintelor n-a fost respectata in aceasta dezlantuire de ura impotriva lui Dumnezeu. “Niciodata de cand a coborat Mantuitorul printre noi, nu s-a ridicat o parte a omenirii cu atata ura si pornire, pentru a darama asezarea, randuiala crestina a lumii, ca in zilele noastre. Mor oamenii cu zecile de mii, unii pentru a izbuti sa darame altarele Bisericilor lui Christos, iar altii pentru a le apara.” (Testament, p.26)

“Se tragea cu mitraliera in obrazul lui Christos! Se clatina asezarea crestina a lumii! Puteam noi sa stam nepasatori?” exclama Ion Mota, cu uimire si durere in acelasi timp, ca un fel de mustrare adresata acelora care ar putea pune la indoiala folosul jertfei lor. Care crestin adevarat, intr-un moment de primejdie pentru Biserica, n-ar sari in ajutorul ei? Lipsa lui de la aceasta indatorire nu echivaleaza cu moartea lui sufleteasca? Nu inseamna oare ca ceea ce numea el credinta lui crestina s-a dovedit a fi, cand a fost chemat sa depuna marturie, un formalism sterp, o retragere in prudenta? “Eu asa am inteles datoria vietii mele: am iubit pe Christos si am mers fericit la moarte pentru El.” (Testament, p.10) “Niciodata n-as fi primit sa fiu inlocuit cu altcineva, caci sufletul imi cerea si imi cere implinirea acestei datorii, pe care am dus-o la implinire.” (Testament, p.23)

Dincolo de morminte, din imparatia lui Dumenzeu, de unde spiritul sau cutezator vegheaza asupra destinului romanesc, Ion Mota ne trimite acelasi mesagiu vibrant, aceeasi chemare sfasietoare: “Sa nu lasam pe urmasii nostri sa piarda binefacerile sufletesti ale Nasterii Mantuitorului! Sa nu lasam o tara fara Biserici, fara icoane, fara ocrotirea mainii lui Dumnezeu. Sa nu lasam copiilor nostri o viata in care vor fi pierdut pe Christos! Dar pentru aceasta sa nu fugim din fata jertfei pentru apararea Crucii!” “Caci fara lupta viteaza, nici Arhanghelul Mihail n-a putut goli cerul de ostile lui Lucifer, de ostile ingerilor razvratiti.” (Testament, pp.27-28)

A doua mare realitate spre care trebuie sa se indrepte dragostea nostra este neamul. Stim din lectura altui capitol ca existenta neamului nu are un caracter accidental. El reprezinta o entitate care se prelungeste si dincolo de lumea vazuta. Icoana reala a unui neam apartine esentelor spirituale. Intre neam si individ nu exista conflict de nazuinte. Scopurile lor se unifica in perspectiva eternitatii. Legile Divine, de care asculta individul, sunt valabile si pentru neam.

De aici rezulta ca si neamurile trebuie sa-si urmeze destinul pe linia comandamentelor crestine. Si neamurile vor infrunta dreapta judecata a lui Dumnezeuin ziua Invierii. Exista o intaietate, un raport de subordonare intre lucrurile Divine si umane. Nu putem aseza neamul deasupra lui Dumnezeu, dar nici nu-l putem napusti, caci din acel moment ne-am aseza in afara ordinii sociale fixate de Creator. Ion Mota nu uita in nici una din scrisorile testamentare sa afirme primatul care se cuvine lui Dumnezeu in toate gandurile si actiunile noastre. “Nu se poate imagina chemare mai plina de rod decat aceea de a fi aparator al lui Christos si, prin Christos, al neamului tau crestin.” (Testament, p.29) “Mor, Corneliu, cu tot elanul si cu toata fericirea, pentru Christos si Legiune.” (Testament, p.15) Aici Legiunea simbolizeaza neamul romanesc. El vede in Miscarea Legionara mai mult decat o organizatie politica; un complex de forte spirituale pus in serviciul idealului crestin al neamului nostru. In salutul de despartire ce-l face Capitanului, sfarseste cu aceeasi aducere aminte a intaietatii care se cuvine lui Dumnezeu: “Sa faci, mai Corneliu, din tara noastra, o tara frumoasa ca un soare, puternica si ascultatoare de Dumnezeu.” (Testament, p.17)

Ultimul obiectiv al dragostei crestine in ordine descendenta este individul. Nu ne referim la persoana noastra, ci la un alt individ decat noi, la deaproapele nostru. Maxima iubirii deaproapelui se intelege de obicei astazi sub forma actelor de darnicie materiala. Se crede, in genere, ca un ban daruit sau un serviciu facut cuiva satisfac obligatiile de constiinta fata de deaproapele. Caritatea de ordin material, luand acest cuvant in cel mai larg inteles posibil, fara indoiala ca este de mare importanta, atat prin mangaierile ce le imprastie in lumea celor ce sufera cat si prin elementul de sacrificiu personal ce-l contine. Dar reducand actiunea caritatii numai la aceste aspecte materiale nu vom imbratisa intr-o viziune completa relatiile de dragoste dintre oameni. Actiunile caritative de ordin material constituie numai un preambul, un mijloc de a arata interesul nostru pentru suferintele altora. Cea mai inalta expresie a dragostei pentru deaproapele consta in atentia ce-o aratam si pentru propasirea lui launtrica. Un sprijin material, o interventie la momentul oportun, sunt actiuni meritorii, care vor fi rasplatite in cer, dar mult mai de pret decat aceste binefaceri concrete este asistenta spirituala ce-o acordam individului aflat in suferinta.

Un sprijin venit la timp poate potoli un necaz, ajuta pe un om sa iasa dintr-o stramtoare, dar vin alte suferinte, alte necazuri, caci asa e facuta viata. Daca insa contribuim la transformarea vietii sufletesti a individului, facem un bine mult mai mare, pentru ca il invatam sa mearga pe picioarele lui proprii si sa nu se mai impleticeasca, ori de cate ori da un necaz peste el. Nici o suferinta nu-l mai poate dobori, pentru ca a devenit stapan pe nenorocirile lui. El se ridica biruitor deasupra tuturor incercarilor, pentru ca a luat la cunostinta de miracolul persoanei sale, de fortele uriase care ii stau la dispozitie in interiorul sau. Fiecare om trebuie sa se considere educatorul deaproapelui sau, facand sa strabata in constiinta celuilalt vocea lui Dumnezeu.

In rezumat, exista trei nivele de traire, trei tipuri de existenta:

Trairea omului la nivelul biologic si profesional. Individul isi intemeiaza o familie si se ingrijeste de subzistenta ei prin munca ce-o realizeaza. Nici nu mai e nevoie sa subliniem importanta acestui gen de viata, caci ea asigura continuitatea vegetativa a societatii si progresul material. Fara de aceasta activitate, omenirea s-ar stinge.

Dar ramanand la acest nivel, individul nu se realizeaza plenar. El face parte dintr-o comunitate nationala, care e o entitate superioara siesi si familiei lui. Pentru a deveni o persoana umana, trebuie sa inglobeze in sfera lui de preocupari si neamul. Altminteri se condamna singur la o existenta mutilata, amputata de imaginea nationala, si dispare intr-o masa umana nedefinita. Natiunea pierde si ea un luptator constient pentru idealurile ei.

Omul ajunge la desavarsirea persoanei sale numai cand urca, vehiculat de dragoste, spre al treilea nivel de existenta, care-l duce la Dumnezeu. De abia atunci, din varful piramidei sociale, are viziunea integrala a misiunii lui in lume, care cuprinde toate nivelele de existenta intr-o ordine ierarhica: individul, profesiunea, familia, neamul, statul, omenirea, Biserica, Dumnezeu.

c) Moarte si Inviere

Potentarea elanului creator al individului si cucerirea libertatii sunt binefaceri ce le resimtim in viata de indata ce ne orientam activitatea dupa legea dragostei. Le achizitionam acum, aici, cat timp traim in lumea aceasta. Dar aceste bunuri spirituale nu sunt valori-terminus. Ele sunt menite sa pregateasca omului o fericire mult mai mare. Traind conform naturii lui spirituale, desavarsindu-se in iubire, individul reconstituie in sine imaginea lui Dumnezeu si, prin aceasta innoire sufleteasca, se face vrednic de primirea mantuirii. Mantuire inseamna redobandirea naturii noastre nemuritoare, invierea omului in trup si suflet, intr-o forma si conditie care ii vor asigura o existenta eterna. “Ci stim ca atunci cand el se va arata, fi-vom asemenea lui Dumnezeu, fiindca il vom vedea precum este.” (I, Ioan, 3,2). A fi asemenea lui Dumnezeu nu inseamna numai a avea rodul interior al dragostei, ci si a achizitiona iarasi posibilitati infinite de dainuire ca om si sub infatisare omeneasca. “Vrajmasul cel din urma care va fi nimicit este moartea.” (Pavel, Corinteni I, 15,25)

Moartea nu este o calitate intrinseca a omului, inseparabila de destinul lui, ci o degradare temporara a fiintei lui, provocata de propria lui vinovatie. Rupandu-se din vraja pacatului, cucerindu-si libertatea interioara, prin largirea progresiva a zonei de dragoste din el, Dumnezeu ii va restaura nemurirea, il va face independent de prefacerile materiei, asa cum a fost de la origine plasmuit.

Punctul de sprijin al vietii omenesti trebuie transpus asadar de pe planul vietii materiale in lumea nevazuta a spiritului. De acolo pleaca lumina care ne desluseste rostul vietii noastre pamantene. Existenta autentica a unui individ nu e de natura senzoriala, nu se limiteaza la relatiile ce le intretine cu lumea exterioara, ci valoarea ei se masoara dupa rodnicia dragostei. “Omul doar -zice Mota- nu s-a nascut pentru a trai numaidecat un numar nu stiu cati de ani, ci ca prin faptele sale sa se apropie de Dumnezeu.” (Testament, p.24)

S-a pus adeseori in discutie, chiar in randurile legionare, folosul jertfei lui Mota pentru lupta nationala. O judecata prea mult alterata de elemente omenesti nu-i va descoperi niciodata profunda ei semnificatie. Jertfa lui Mota s-a inspirat din Invierea lui Christos: ajutorul care vine de sus atunci cand toata truda omeneasca pare zadarnica, cand nici un suflu de sperante nu mai adie in inimi: “Rodul scump, desi adesea dureros al jertfei pentru Cruce si Neam, este aceasta mana protectoare pe care ti-o intinde Dumnezeu, atunci cand vrednicia omeneasca nu s-a lasat rapusa de rau. Caci Dumenzeu nu poarta cu carul biruintei decat pe cei viteji, pe cei care se stiu pierde pentru a-si rascumpara neamul si sufletul.” (Testament, p.31) “Biruinta morala pe care o vom castiga noi in Spania -cu orice jertfa- va fi mult mai mare pentru lupta nationala decat tot ce-am putea face in restul vietii noastre, ba si dincolo de ea… Acesta este adevarul.” (Testament, p.14)

“Seful Legiunii rade de moarte”, scrie Capitanul intr-o circulara, iar in conversatii cu legionarii avea obiceiul sa spuna: “moartea nu este o harca batrana, cum isi inchipuie lumea, moartea este ca o fata frumoasa.”

“Moartea, numai moartea legionara
Ne este cea mai scumpa dintre nunti…”

au cantat mii si mii de legionari care au cazut apoi in lupte. Din perspectiva dragostei crestine, moartea devine un accident al existentei. Teama de necunoscutul mortii, cea mai teribila dintre maladiile sufletului, cea mai rebela forma de sclavie, se risipeste in vapaia dragostei. Dragostea deplina dizolva aspectul terifiant al mortii si inalta sufletul intr-o regiune de fermitate, incredere si seninatate. “In iubire nu este teama,ci iubirea desavarsita alunga frica.” (I, Ioan, 4,18) Dragostea nu se teme de moarte, “pentru cu nu cauta ale sale”; ceea ce se teme in noi este constiinta vinovata de savarsirea raului, pacatul, care este opusul dragostei, non-creatia, neantul, golul, nefiinta. Umplandu-ne sufletul de dragoste, alungam raul din noi, care este cauza producatoare a temerii. “Frica merge alaturi de pedeapsa, iar cel ce se teme, nu este desavarsit in iubire.” (I Ioan, 4,18)

Moartea a intrat in lume odata cu pacatul si va pieri odata cu el. Paradoxul existentei umane, sinteza dintre finit si infinit, se va rezolva in favoarea infinitului. Trebuie sa smulgem mortii masca ei hidoasa, trebuie s-o deposedam de mitul fortei ei infricosatoare. Moartea e numai sfarsitul finitudinii umane, iar teama ce-o avem, angoisse-ul ce ne desira sufletul, sunt subterfugiile pacatului, care stie ca va suferi o infrangere decisiva pe taramul celalalt. Pacatul se teme de razele Invierii. Moartea e disolutia tovarasiei finit-infinit, e incetarea perioadei de servitute pamanteana la care am fost condamnati prin greseala primului om. Prin moarte supravietuieste numai dragostea, elanurile creatoare,si cad ca un lest toate reziduurile nefiintei.

Trebuie sa ne eliberam de teroarea mortii. Sa nu facem din ea piesa fundamentala a existentei. Caci Christos, prin Invierea Lui i-a dat mortii lovitura de gratie. Sa ne largim orizontul existentei, ingloband in ea si viata de dincolo de moarte. Si aici pe pamant sa traim in cadenta ei nemuritoare.

Nu spre moarte, ci spre Inviere trebuie sa ne concentram toata grija. Ceea ce va fi dupa moarte. Daca e un eveniment care va decide soarta noastra, si aceasta pentru totdeauna, aceasta este Invierea si nu moartea. Momentul acela sublim cand interiorul si exteriorul nu vor mai fi separate de moarte. Dar cum ne vom infatisa inaintea lui Christos in ziua judecatii? Imbracati sau goi? Cu personalitatea noastra reconstituita prin dragoste in decursul vietii pamantesti sau devorata de haurile neantului?

Neamul

1. Originea neamurilor

In capitolele precedente, din nevoia de a explica structura individului, am anticipat asupra componentei unui neam, aratand ca ceea ce ii defineste fiinta, este sufletul sau nemuritor. Neamurile ca si indivizii descind din lumea supranaturala si numai ca urmare a acestui act de nastere transcendental se plasmuieste si imaginea lor materiala. Principiul datator de viata al unui neam este un principiu spiritual si acesta asimileaza din lumea exterioara elementele de care are trebuinta pentru a se infatisa in forme vazute si a-si lua o identitate istorica.

Daca parasim partea de mister in care sunt invaluite natiunile si ne limitam la infatisarea lor perceptibila, considerandu-le realitati naturale, ne vom izbi de greutati imposibil de trecut pentru a le defini fiinta. Ideea de natiune este recalcitranta logicii conceptului. Istoricii, sociologii, si toti reprezentantii stiintelor sociale se gasesc intr-o situatie penibila, deoarece nu pot oferi natiunii un suport logic, universal valabil. Toate definitiile ce ni le ofera dreptul, istoria, sociologia si alte discipline sunt incomplete sau vulnerabile. Nu exista unitate de gandire referitor la conceptul de natiune. Definitiile se bat cap in cap intr-o invalmaseala de nedescris. Cu toate ca natiunile ne stau imediat la indemana, caci traim in mijlocul lor, si putem face o analiza pe viu a constitutiei lor, totusi nu s-a ajuns pana acuma la un consens logic a ceea ce se cheama o natiune. Nici una din numeroasele teorii despre neam nu se bucura de o acceptare unanima. Stim ce e o planta, o specie animala, dar aceasta “realitate naturala” scapa clasificarilor.

Din perspectiva transcendentului, se explica simplu si felurimea de factori care intra in competenta popoarelor. Substanta spirituala a unui neam, din care descinde imaginea lui vizibila, reprezinta o lume in sine, o conceptie de viata, un univers aparte. Si atunci sufletul unui neam, inzestrat cu impulsuri autonome de desfasurare, este firesc ca sa manifeste anumite afinitati selective in lumea materiala, cand se incorporeaza. Ceea ce pentru un popor poate fi de o importanta covarsitoare, de pilda limba, pentru o alta natiune poate sa nu aiba aceeasi valoare. Fiecare neam se va intrupa dupa cum ii indica predispozitiile sale imanente. E imposibil de a reduce un neam la altul, pentru a face pe placul logicii, constituind dupa normele clasice conceptul de natiune, pentru ca fiecare neam se realizeaza dupa o formula proprie si care convine exclusiv fiintei lui. Nu exista doua neamuri identice ca structura logica. Orice idee despre natiune am elabora, luand ca baza viata ei istorica, supusa probelor logice, va fi anulata. Numai daca introducem elementul supranatural, numai daca ridicam neamul din categoria istorico-sociala la categoria spirituala, vom regasi aceeasi nota la toate popoarele si cu ea vom constitui conceptul de neam, transformandu-l intr-o valoare universala. Neamul este o energie colectiva de tip spiritual, desprinsa din imparatia lui Dumnezeu, care irupe in istorie si isi cauta loc si asezare pe pamant, dupa un plan prestabilit de Creator.

Sa ne intoarcem acuma de la colectivitate la individ si sa stabilim relatiile lui cu neamul din noua perspectiva in care ne-am fixat. Religia crestina afirma despre individ ca este inzestrat cu suflet nemuritor si toate activitatile lui pamantene stau sub semnul vietii de dincolo. E ciudat, totusi, cum acelasi individ, luat ca membru al unei natiuni, sa-si piarda brusc reflexele supranaturale si sa decada in ordinea realitatilor naturale. Singuratic, tot ce faptuieste are rezonanta in cer, reunit in sanul colectivitatii nationale, faptele lui se desprind de suportul eternitatii si intra in lumea lucrurilor care mor. Cum e posibil acest antagonism, acest dublu etalon in valorizarea faptelor omenesti, dupa cum privesti viata lui singuratica sau viata lui reunita in grup? Cum se explica aceasta antinomie intre individul ce se afirma in istorie si individul ce se reconstituie in cer? Unitatea lui fundamentala ramane doar neschimbata. E acelasi suflet care se proiecteaza in toate faptele lui,private sau publice. De vreme ce fiinta spirituala a individului nu poate fi despicata in doua, nu i se pot aplica nici masuri diferite in cantarirea faptelor lui. Istoria, la a carei creatie participa individul, urca si ea spre cer, pentru a fi supusa judecatii Divine cu tot noianul ei de pacate si lucruri bune.

De alta parte, este de neimaginat ca toata truda istorica a popoarelor, toate sacrificiile lor pentru libertate si independenta sa fie condamnate la o disparitie totala, sa nu cunoasca si ele, in perspectiva finala a sfarsitului acestei lumi, o judecata suprema, un sens de realizare universal, care este de resortul Divinitatii.

Se spune ca intreaga istorie a omenirii, cu toate popoarele ce o compun, ar avea un tel final. Nimic mai adevarat si mai conform si doctrinei legionare. Planul Divin ar consta in atingerea unui stadiu de fraternitate intre toate popoarele lumii atat de inaintat incat razboaiele sa devina practic imposibile si in locul luptelor fratricide pustiitoare sa se incinga numai intreceri spirituale si culturale. Cu triumful acestui spirit de infratire universala, s-ar inaugura era lui “Civitas Dei” in istorie.

O grava obiectiune se ridica impotriva acestei viziuni paradisiace a istoriei. “Civitas Dei” nu-i realizabila atata vreme cat consideram neamurile parti integrante ale naturii. Daca neamurile sunt realitati naturale, atunci raporturile dintre neamuri sunt reglementate de legea celui mai tare, atunci triumfa legea junglei, “legea pestilor din mare si a fiarelor din padure”, cum spune Corneliu Codreanu. Cand un popor impileaza pe altul sau il desfiinteaza, cum s-au intamplat atatea tragedii in istorie, se implineste pur si simplu o lege a naturii, ca nasterea sau moartea, cum cad frunzele din copac toamna sau cum crapa pietrele de ger. A ridica proteste sau a tari pe vinovati in fata justitiei, e o ineptie, caci nu condamni un om, ci o lege a naturii. Odata admisa egalitatea natiune-realitate naturala, trebuie sa admiti si legea care guverneaza intreaga natura. Istoria devine un sector al naturii, o lupta continua de supravietuire intre popoare si “homo homini lupus” legea ei fundamentala.

“Civitas Dei” nici teoretic nu se poate funda atata vreme cat tinem neamurile prizoniere ale naturii. Numai emancipand neamul din servitutile naturii si legandu-i destinul de lumea supranaturala, regula fraternitatii intre toate popoarele devine regula istoriei universale si “Civitas Dei” intra in sfera posibilitatilor de realizare.

Admitand ca, datorita acestor argumente si altora, am accepta sa interpretam existenta popoarelor din perspectiva transcendentului, indata constiinta noastra ne intampina cu o noua intrebare: cum se face trecerea de la infinitul de unde isi au obarsia neamurile, la finitudinea lor istorica? Prin ce proces intim se desprind neamurile de la liziera absolutului pentru a lua forme perceptibile? Un raspuns direct nu putem da. Aici ne aflam in fata unei enigme. Suntem noi oare mai bine instruiti asupra corelatiei psiho-fizice a omului? Misterul convietuirii intre trup si suflet in persoana umana a ramas pana astazi nedezlegat. Omul se trezeste din nastere a avea un trup si un suflet, dar nimeni n-a patruns pana acuma tainele acestei ingemanari, in care nici o parte, oricat si-ar explora domeniul propriu, nu da de urmele celeilalte.

Tot astfel e inconjurata de mister si nasterea neamurilor in lume. Nu se poate constata mai mult decat ca la un moment dat apar noi neamuri inlume. Un lucru ne este ingaduit a cunoaste din experienta: ca neamurile noi aparute utilizeaza pentru zidirea propriilor lor fiinte materialul uman disponibil din destramarea altor popoare. In cursul framantarilor istorice, unele natiuni dau semne de slabiciune interna si nu-si mai pot tine laolalta indivizii ce le compun; altele se dezintegreaza sub presiunea unor forte ostile si atunci aceste mase umane,scapate din orbita unei natiuni, formeaza un material prim de care se folosesc alte popoare si care intra in compozitia lor. Din sfaramaturi de rase si popoare, se incheaga o noua unitate etnica, gratie energiei spirituale cu care e inzestrat neamul recent aparut in istorie. Imaginea interioara a noului neam se imprima indivizilor care cad in sfera lui de atractie si il inglobeaza traiectoriei lui istorice. Asa se explica de ce un popor nu e o colectie de indivizi, de fragmente etnice sau de insusiri juxtapuse, ci apare intotdeauna ca un tot armonios, ca un nou-nascut – reflex al sufletului sau nemuritor.

2. Structura Natiunii

Conceptia unui popor despre “Dumnezeu, lume si viata”, reprezinta formula lui de traire spirituala, specificul national al gandirii lui, care-l individualizeaza si-l distinge de alte neamuri. De aici trebuie sa plecam, de la aceasta viziune interioara, de la aceasta data fundamentala, pentru a intelege dezvoltarea unui popor, istoria lui si cultura lui. Cum ajunge un popor la cunoasterea patriei lui spirituale? Cum descopera tara spiritului national, a carei caracteristica principala este ca reprezinta un fapt unic si inalienabil, un fel de suveranitate intelectuala, care nu se mai repeta la un alt popor? “Prin revelatie si sfortare proprie”, raspunde Corneliu Codreanu. Revelatia este un mijloc exceptional de contact cu lumea supranaturala si cand se coboara asupra vietii unui neam, este semnul gratiei Divine. Exista asadar o forta de sus in jos, care descopera indivizilor ce asteapta neamul de la ei, ce sens de realizare al istoriei lui. Dar exista si o alta cale, posibilitatea ca indivizii insisi sa patrunda in lumea de visuri si idealuri a neamului lor, prin efort propriu, prin contemplarea valorilor create de el.

Conceptia unui neam despre Dumnezeu, lume si viata echivaleaza cu rostul vietii lui pe pamant. El trebuie sa lupt pentru a-si desfasura potentialul sau creator in conformitate cu aceasta intuitie interna, cu aceasta viziune poetica a directiei lui de realizare in lume. Aceasta aspiratie, aceasta tensiune in care traieste un popor pentru a intruchipa aievea, in istorie si in cultura, conceptia lui de viata se cheama “misiunea lui istorica”, “destinul sau istoric” sau “destinul sau national”. “Noua, romanilor, neamului nostru, ca oricarui neam din lume, Dumnezeu ne-a sadit o misiune, Dumnezeu ne-a hotarat un destin istoric.” “Cea dintai lege pe care un neam trebuie s-o urmeze este aceea de a merge pe linia acestui destin, implinindu-si misiunea incredintata.” (Corneliu Z. Codreanu, Pentru Legionari, p.426)

Termenii folositi de Capitan in textul de mai sus, “Dumnezeu ne-a sadit o misiune”, “Dumnezeu ne-a hotarat un destin”, nu trebuie sa ne induca in eroare, atribuindu-i o interpretare fatalista in istorie. Este adevarat ca Dumnezeu poate incredinta o misiune unui popor, ii poate inspira prin revelatie o linie de conduita, dar aceasta indicatie a vointei Divine nu e totuna cu blocarea libertatii unui popor, cu confiscarea destinului sau pentru scopurile Divinitatii. Dumnezeu poate incredinta o misiune unui popor, dar acel popor este liber sa o indeplineasca sau nu. Avem exemplul evreilor care desi au fost alesi de Dumnezeu ca sa pastreze dreapta credinta in mijlocul unei lumi aflate in descompunere, fara ca libertatea lor nationala sa fi suferit vreo atingere prin aceasta precizare de Sus a rosturilor lor pamantene. Cea mai mare surpriza a istoriei evreiesti este tocmai ca s-a dezvoltat intr-o directie opusa planurilor Divine.

Destinul unui popor nu este la discretia unor forte oarbe sau a unor misterioase sentinte Divine, ca in politeismul greco-roman. Esentialul unui neam il constituie substratul lui spiritual si semnul distinctiv al spiritului este libertatea desavarsita de realizare. Spiritul e acelasi pretutindeni. El nu face exceptie nici atunci cand participa la creatia neamurilor. Principiul de realizare din interior, caracteristic persoanei umane, guverneaza si fiinta popoarelor. In virtutea acestei autonomii de constituire, neamul ia forme originale in toate manifestarile lui. Nucleul creator al neamurilor nu se repeta in serie, ci fiecare se afirma conform unor inclinatii proprii, dand nastere unor intocmiri speciale, unor lumi diferite, asa cum fiecare individ constituie un univers aparte. Din momentul ce un popor apare in lume, este inzestrat cu diferentialele specificului sau national, gratie prerogativelor de auto-determinare pe care le poseda spiritul din care s-a zamislit. Fiecare neam se avanta in istorie pe un drum pe care numai el il cunoaste, realizand o formula de manifestare care ii apartine lui in mod exclusiv.

Al doilea element constitutiv al patrimoniului spiritual este onoarea unui neam. Conceptia de onoare nationala, asa cum este indeobste cunoscuta, se refera precumpanitor al prestigiul ce-l cauta un neam in relatiile lui cu alte neamuri. Onoarea unei natiuni se confunda de obicei cu rangul ce-l detine acel neam in ordinea internationala, ca urmare a fortei de care dispune in domeniul militar, politic si economic. Sentimentul de mandrie al unei coelctivitati etnice este foarte sensibil la aprecierile strainilor si reactioneaza cu cea mai mare violenta cand este ofensat sau ignorat. Sub acest aspect onoarea unei natiuni ar putea fi considerata cu mai multa dreptate ca expresia orgoliului national, pentru ca ceea ce apara de fapt natiunile cand fac apel la demnitatea fiintei lor nu este lealitatea lor in comportamentul cu alte popoare, nu este cavalerismul unei conduite, ci suprema lor incordare pentru a-si afirma si impune interesele lor egoiste. Se vorbeste de atingeri aduse onoarei nationale, cand in realitate se pregatesc razboaie de agresiune. Se recurge la aceasta notiune luminoasa pentru a intreprinde in numele ei actiuni care n-au nimic comun cu legile onoarei si care mai degraba dezonoreaza o natiune.

Cu totul altceva inseamna onoarea unui neam in acceptiunea ei nefalsificata. “Ea straluceste in masura in care neamul s-a putut conforma, in existenta sa istorica, normelor izvorate din conceptia lui despre Dumnezeu, lume si viata.” (Corneliu Z. Codreanu, Pentru Legionari, p.424) Conceptia de viata a unui neam, dupa cum am vazut, nu se poate naste decat printr-un efort de autodeterminare al sufletului sau nemuritor. Cand este autentica, se recunoaste dupa infatisarea armonioasa a intregii sale intocmiri. Din imanentele spirituale ale unui neam nu se poate naste decat o doctrina de largi perspective, lipsita de exclusivisme megalomane si capabila sa imbratiseze cu bunavointa sfortarile de creatie si afirmare ale altor popoare. Cum ar putea dragostea care salasluieste intr-o natiune sa vina in dezacord cu ea insasi, pizmuind la alte popoare propria ei rodnicie, manifestata sub alte specifice nationale?

Demnitatea unui neam, onoarea lui nationala, inseamna acordul permanent intre istoria si spiritualitatea lui. Ceea ce un neam a descoperit in interiorul lui, viziunea lui nationala despre lume si viata, trebuie sa patrunda in toate actele vietii lui si sa-i transfigureze existenta. Dintr-o conceptie de viata ajunsa la maturitate nu se pot desprinde decat norme de mare corectitudine in relatiile cu alte popoare. Respectul acestor norme, “masura in care s-a conformat lor”, arata gradul de stralucire al onoarei lui. Popoarele care asociaza ideea de onoare ispravilor lor istorice nu se mai rapun in lupte necurmate, nu-si mai distrug reciproc valorile, ci devin colaboratoare ale lui Dumnezeu in planurile Lui de innobilare si salvare a lumii.

Patrimoniul material cuprinde “pamantul tarii si bogatiile lui”. Aici e necesar sa adaugam ca alipirea ce-o arata un popor tarii lui depaseste interesul de-a poseda o baza materiala de existenta. Teritoriul national este mai mult decat o arie de exploatare: este patria stramosilor nostri, locul unde acestia au vazut lumina zilei si au inchis ochii. Fiecare colina, fiecare parau, fiecare colt de stanca, trezesc in sufletul nostru amintiri vii si induiosatoare. Cadrul geografic este marturisitorul mut al framantarilor istorice prin care a trecut un popor. Aceleasi sesuri, aceiasi munti, aceeasi Dunare, s-au oglindit in sufletul atator randuri de romani. Viata unui popor transfigureaza peisajul indiferent al naturii, asociindu-l creatiei lui. Numai cei ce traiesc in comuniune spirituala cu neamul, pot sa descopere frumusetile pamantului in care s-au nascut, caci numai lor le vorbeste murmurul apelor, freamatul codrilor si bataia lanurilor de grau.

Prin acesti doi factori, patrimoniul biologic si cadrul geografic, neamul isi dezvaluie prezenta lui in lume, dar numai in mod indirect, prin mijlocirea materiei,prin urmele ce le lasa, ca o amprenta, aparitia lui in natura. In patrimoniul spiritual, personalitatea unei natiuni se exprima direct si plenar, fara intermediari, fara mijlocirea materiei, reprezentand imaginea lui autentica.

Patrimoniul spiritual al unei natiuni, cum ne invata Capitanul, are trei parti principale, trei momente distincte, trei etape de realizare, care decurg una dintr-alta sle trecatoare spre patura conducatoare din care ele se recruteaza, mult mai putin afectata de eveniment. Un guvern si chiar un regim politic e un fenomen secundar, o expresie derivata din conceptia, tendintele si interesele clasei conducatoare. Calitatea unei conduceri de stat nu se va putea ridica niciodata peste nivelul mediului din care a luat nastere. Daca mediul politic al unei tari va fi de extractie inferioara,putem fi siguri ca si guvernele ei vor fi funeste pentru stat.

Clasa conducatoare a unei natiuni, care reprezinta izvorul real al puterii, nu poate fi lasata sa se formeze la voia intamplarii. Ea trebuie scoasa din stadiul haotic de astazi, in care numai elemente ale hazardului decid alcatuirea ei: egoismul individual si de familie, favoritismul, bunul plac, bogatia si pozitia sociala, slugarnicia fata de detinatorii puterii si alte criterii nesanatoase.

“Daca pentru a a face paine trebuie sa fie cineva specialist, daca pentru a face ghete, daca pentru a face pluguri, pentru a face agricultura, pentru a conduce un tramvai, trebuie specializare, pentru cea mai grea conducere, aceea a unei natiuni, nu trebuie o specializare? Nu trebuie anumite insusiri?” (Corneliu Z. Codreanu, Pentru Legionari, p.415)

Clasa conducatoare isi va indeplini chemarea numai daca vor precumpani in sanul ei acesti specialisti ai conducerii, aceste energii sincer daruite interesului obstesc, pregatite printr-o lunga ucenicie sa reprezinte statul cu onoare si demnitate. Ca sa corespunda acestei chemari,cadrul de conducere al neamului trebuie sa-si schimbe criteriile de constituire pentru a deveni accesibil valorilor lui autentice, care se disting prin puritatea de reprezentare a ideii nationale in sufletul lor. Aceste elemente total dedicate neamului lor forneaza elita nationala si numai in proportia in care elita e reprezentata in patura conducatoare, guvernele unei tari vor cladi viitorul ei pe temelii solide si durabile.

Notiunea de elita are nevoie de o serie de clarificari preliminare inainte de a dezbate chestiunea de fond. Mai intai trebuie sa precizam ce nu este elita, ce nu se incadreaza in nucleul ei vital. Nu trebuie sa confundam elita cu cadrul de conducere al unui stat. Nu inseamna ca daca cineva este membru al ierarhiei administrative sau politice a tarii, aceasta apartenenta il indica si ca reprezentant al ierarhiei ei spirituale. Nimic nu impiedica pe acesti inalti slujbasi ai statului sa corespunda cerintelor unei elite, dar tot asa de bine pot sa nu aiba aceste calitati. Elita nationala si patura conducatoare pot sa-si apropie sferele pana la contopire, dar tot atat de mare este probablilitatea ca ele sa ramana vreme indelungata separate.

Tot atat de putin semnificative sunt si criteriile profesionale in recunoasterea elementelor de elita. Daca un individ se afla intr-o situatie sociala mai inalta, gratie carierei de rang superior la care a ajuns, nu inseamna ca automat devine reprezentant al elitei. Nici gradul de instructie sau titlurile universitare nu sunt suficiente ca sa ridice pe posesorii lor in ierarhia spirituala a neamului si nici chiar pleiada stralucitoare de oameni de stiinta, scriitori, artisti, ganditori, nu intrupeaza geniul unei natiuni, daca se marginesc la speculatia pura a talentelor lor. Aceste calificari de ordin politic, social, academic sau cultural, au nevoie de un adaos in plus, de o coordonata interioara pentru a desavarsi valoarea unui om si de a-i da plenitudinea realizarii. Ii mai trebuie acestuia sa achizitioneze si acea cunostinta a legilor de viata si de moarte ale unui neam, pentru a intra in categoria elitei.

Elita nationala este axa energetica a neamului si se constituie prin concursul tuturor categoriilor sociale, a tuturor indivizilor, indiferent de clasa careia apartin. In randurile ei pot sa apara descendentii unor mari familii alaturi de plugari si muncitori, intelectuali de renume si oameni cu mai putine cunostinte, perosoane care dispun de o buna stare materiala, alaturi de altii care nu au decat mijloace modeste de trai. Oriunde chemarea neamului gaseste pamant rodnic, in toate paturile unui popor, acolo este prezenta si elita nationala. Ea este un factor de unificare a inegalitatilor sociale, a ceea ce alte forte si necesitati imping societatea la crearea de despartaminte intre oameni. Sufletul unei natiuni este difuzat in intreaga masa populara si atunci nimic mai firesc decat ca si elita nationala sa aiba capetele de pod raspandite pe toata suprafata tarii.

d) Formarea elitei nationale

Corneliu Codreanu fixeaza rolul elitei in doua mari principii:

“a) De a conduce o natiune dupa legile vietii unui neam;

b) De a-si lasa o elita mostenitoare, bazata nu pe principiul ereditatii, ci pe acela al selectiunii, caci numai ea cunoaste legile vietii si poate judeca intrucat persoanele se conformeaza,prin aptitudini si stiinta acestor legi.” (Corneliu Z. Codreanu, Pentru Legionari, p.420)

Din prima propozitie rezulta ca ceea ce constituie specificul unei elite nu este faptul conducerii, ci cunoasterea legilor de viata ale neamului. Elita aspira sa ajunga la putere si sa conduca neamul dupa aceste legi, dar daca imprejurarile interne si externe nu ii sunt favorabile pentru a guverna, aceasta nu inseamna ca a pierdut rangul de elita nationala. Elita exista independent de exercitiul puterilor publice, exclusiv in virtutea alipirii ei de fiinta spirituala a neamului. Ea poate sa fie impiedicata temporar sa-si puna in aplicare cunostintele ei despre conducerea statului si in locul ei sa se ridice la carma tarii, prin violenta, falsa elita. Chiar suferind prigoane, ostracizata si decimata, elita isi pastreaza intacta valoarea ei. Ea va constitui rezerva finala a neamului, la al carei spirit de sacrificiu va face apel in momente de mare primejdie, cand falsa elita si-a dovedit incapacitatea de a se masura cu evenimentele.

Trecand la al doilea principiu pe care-l atribuie Capitanul elitei nationale, “de a-si lasa o elita mostenitoare”, pentru intelegerea lui trebuie sa ne ocupam in prealabil de procesul de formare al acestui grup de fruntasi ai natiunii. Primul moment de creatie al elitei consta in aparitia oamenilor care intrunesc insusirile ei. Aceasta e o realitate data. Originea elementelor de elita se pierd in insondabilul persoanei umane. Oameni infratiti cu neamul pana a-i cunoaste legile lui de viata se formeaza prin procedee strict interioare, valabile numai istoriei lor particulare. Educatia, oricat de bine ar fi pusa la punct, nu se poate substitui efortului personal. Educatia joaca un mare rol in formarea oamenilor de elita,prin crearea unui mediu de preocupari prielnic incursiunilor launtrice. Indivizii sunt provocati de mediul in care traiesc sa-si cerceteze dimensiunile constiintei, pentru a-si descoperi filiatia cu neamul si cu Dumnezeu. Dar ultima retusare a omului de elita apartine lui insusi.

Corneliu Codreanu respinge electiunea ca mijloc de designare a elitei nationale. El nu vede cum din urne, prin mijlocirea votului, ar putea sa iasa cei mai de isprava conducatori ai natiei. “Multimea nu poate cunoaste nici aceste legi si nici oamenii. Iata de ce credem ca o elita nu poate fi aleasa de multime.” (Corneliu Z. Codreanu, Pentru Legionari, p.417)

Principiul electiunii nefiind valabil, nedand satisfactie esentialului in alcatuirea unei paturi conducatoare, Corneliu Codreanu il inlocuieste cu principiul selectiunii sociale. “Noua elita romaneasca si orice alta elita din lume trebuie sa aiba la baza principiul selectiunii sociale. Adica in mod natural, se selectioneaza din corpul natiunii, adica din marea masa sanatoasa a taranimii si muncitorimii, permanent legata de pamant si de tara, o categorie de oameni cu anumite insusiri, pe care apoi si le cultiva. Ea devine elita nationala. Aceasta trebuie sa conduca o natiune.” (Corneliu Z. Codreanu, Pentru Legionari, p.418)

Sa nu ne inchipuim acum ca strangerea randurilor intre indivizii maturizati ai neamului se face dintr-un impuls spontan. Fara indoiala, nu lipsesc tendintele de apropiere intre toti care au ajuns la aceleasi convingeri si si-au consacrat viata aceluiasi ideal. Exista o neliniste spirituala in vazduh, care isi cauta axa de realizare. De pretutindeni se semnaleaza initiative, se aud cuvinte de ordine, se transmit lozinci de lupta. Se ridica steaguri si se injghebeaza organizatii. O intreaga generatie se simte atrasa spre limanurile unei noi vieti. Dar toata aceasta rodnicie de talente si energii risca sa se piarda in actiuni minore, daca nu se iveste personalitatea unui sef. Trebuie sa apara cineva care sa scoata elementele superior inzestrate din faza acestei pluralitati de initiative si organizatii, indicandu-le cu precizie opera comuna de infaptuit. Ceea ce pentru fiecare in parte este inca nedecis, neconturat, in lupta cu nebulozitatile, pentru acest om nazdravan toate lucrurile se ilumineaza la mari distante si ia forme din ce in ce mai perfecte. Seful unei elite in formatie nu oprima, ci intregeste viziunea incompleta a membrilor ei cu viziunea lui mult mai cuprinzatoare. El apartine aceluiasi grup de alergatori, numai ca in straduinta de explorare a adancurilor etnice a ajuns mult mai departe decat restul elitei si ii cheama pe toti ceilalti sa se impartaseasca din descoperirile lui. El este o emanatie a elitei si o expresie a ei. Toti recunosc in conceptia lui propriile lor nazuinte si-l urmeaza dintr-o nevoie de claritate interioara. Seful unei elite nu este un sef politic -ar putea sa indeplineasca si acest rol mai tarziu- ci in primul rand un mare educator, un intemeietor de scoala, un calauzitor de suflete. Intre el si elita din care s-a desprins prin acelasi proces de selectiune naturala, se stabilesc raporturi de intima colaborare, nascute din adeziuni nefortate, din consimtaminte libere. “Sef neales de nimeni, ci consimtit.” scrie Ion Mota despre Corneliu Codreanu la intemeierea Legiunii. Trebuie precizat asadar ca elita nationala, in forma ei initiala, e selectata chiar de seful ei, a carui capacitate de conducere si organizare este superioara celorlalti camarazi ai lui si este recunoscuta de toti.

e) Perpetuarea elitei

Nici principiul electiunii si nici principiul ereditatii nu asigura perpetuarea elitei in conditii optime. Corneliu Codreanu sustine cu cea mai mare convingere cauza selectiunii. O elita nu se poate intretine decat din focul ei interior, din resursele sale proprii. Pentru a fi ferita de amestecuri tulburatoare, elita trebuie sa ramana credincioasa principiului care i-a determinat aparitia. O descendenta sanatoasa se obtine numai pastrand in vigoare sistemul care s-a dovedit rodnic la nasterea ei. Parasind selectiunea, inlocuind-o cu alte mijloace de recrutare a noilor membri ai elitei, favorizam fenomenele de degenerescenta.

Aplicarea selectiunii la noile generatii se face de catre elita in functiune. Cei care au descoperit ceva din tainele nationalismului, cei care traiesc in intimitate cu neamul, dispun de mai mari probabilitati sa nu greseasca in fixarea elitei inlocuitoare.

“Cine constata selectiunea si da consacrare membrilor elitei noi? Raspund: elita precedenta. Aceasta nu alege, nu numeste, ci consacra pe fiecare la locul pe care s-a ridicat singur prin capacitatea si valoarea lui morala. Consacrarea o face seful elitei, consultandu-si elita. Deci o elita nationala trebuie sa aiba grija de a-si lasa o elita mostenitoare. O elita inlocuitoare, dar nu bazata pe principiul ereditatii, ci numai pe principiul selectiunii sociale, aplicat cu cea mai mare strictete. Principiul ereditatii nu este suficient in sine. Dupa principiul selectiunii sociale, primenita necontenit cu elemente din adancurile natiunii, o elita se pastreaza intotdeauna viguroasa.” (Corneliu Z. Codreanu, Pentru Legionari, p.419)

Nu e ceva arbitrar ca seful elitei sa decida in ultima instanta asupra noilor incadrari?

Nu, pentru ca din straduinta lui elita a iesit din faza nebulozitatilor, a experientelor multiple, si a devenit o unitate creatoare. Nici unul dintre colaboratorii lui n-ar fi putut savarsi aceast opera cu o indemanare egala lui. Ochiul lui este mult mai exercitat si dezinteresarea lui mult mai mare. Fara indoiala ca nici judecata sefului nu este infailibila. El nu se poate lipsi de ajutorul elementelor sale celor mai destoinice. Seful elitei ii consulta pe acestia, le cere sa faca propuneri, sa recomande pe cei cunoscuti in cercul lor de activitate, astfel ca coeficientul de eroare este scazut la limita. Selectiunea elimina toate formele de arbitrar. Ea nu e nici electiune, nici ereditate, dar nici numire. Elita precedenta “nu alege, nu numeste, ci consacra pe fiecare la locul pe care s-a ridicat singur prin capacitatea si valoarea lui morala.” Numirea e un procedeu dictatorial, care instituie o ierarhie rigida, in care sufletele se simt stingherite. Consacrarea e o recunoastere, o intalnire intre prieteni, o intampinare a celui care se indreapta spre tine, o imbratisare de idealuri, o calauzire a unei valori in procesul de creatie. Cel care vine, aduce totul: stiinta, inteligenta, caracter, iar seful ii deschide campul bataliilor. Acceptate fiind in elita, nu li se face o favoare, nu li se acorda recompense sau marimi omenesti, ci isi ofera ele insile aportul lor dezinteresat pentru neam.

f) Educatia legionara

Pentru a incheia discutia asupra momentului de creare si perpetuare al elitei, trebuie sa adaugam cateva consideratii despre educatie. Care este rolul ei in selectiune? Cu ce sta in ajutor la formarea elitei nationale? Din pricini pe care le-am expus in alte capitole, ramane un fapt bine stabilit ca educatia nu este atotputernica in formarea omului. Ea se izbeste de anumite limite, dincolo de care nu mai poate inainta. Necunoscuta personala se adevereste mai tare decat zelul educativ. In ultima instanta, fiecare individ este arhitectul propriului sau destin. Ultima retusare si cea mai importanta a persoanei umane se face din interiorul ei. Adevarata educatie este o auto-educatie. Daca educatia ar fi determinanta in formarea individului, daca din mainile ei ar iesi suflete perfect modelate, aidoma unui ideal,s-ar mai putea vorbi de existenta persoanei umane, de autonomia ei caracteristica?

Exista si un dresaj educativ, aplicat cetatenilor din statele totalitare, care scoate perfecti oameni in serie, scutiti de grija de a mai gandi, de a se mai intreba asupra rostului lor in lume. Educatia in aceste state a devenit o operatie standard, o manufactura umana. Idealul ei este sa creeze omul-robot, stins ca veleitati personale si interesant numai ca forta motrice a unui imens angrenaj social.

Miscarea Legionara aseaza educatia pe planul intai al preocuparilor ei. Toate celelalte activitati ale ei pot la un moment dat sa-si incetineasca ritmul, sa dispara chiar cu desavarsire, daca sunt impiedicate sa se manifeste. Singura activitatea educativa nu se stinge niciodata. Ea intretine viata miscarii si nu poate avea nici o secunda de oprire atata vreme cat organismul legionar mai este in stare sa serveasca neamul. Obiectivul principal al Legiunii nu a fost sa castige o batalie politica, pentru a aseza partizanii ei in locurile ocupate pana atunci de adversari. Un succes care lasa neatinse vechile moravuri, nu aduce nici un fel de usurare poporului. “In cazul acesta biata multime a romanilor, prin biruinta noastra, ar schimba numai firma exploatatorilor.” (Corneliu Z. Codreanu, Carticica Sefului de Cuib, p.134) Miscarea Legionara a voit sa deschida cai noi vietii publice romanesti, sa o scoata din stadiul luptelor sterile de partid, sa asigure o permanenta si stabilitate conducerii. Aceste rezultate nu se pot obtine intemeind o noua grupare politica sau inmultind numarul programelor existente, ci creind “oameni noi”, ingrijindu-se sa dezvolte si sa consolideze elita natiunii noastre.

Fauritorii doctrinei noastre pun in valoare un factor pedagogic caruia pana acum nu i s-a dat suficienta importanta: mediul educativ. Ei cred ca mediul educativ hotaraste in mai mare masura decat educatorul de orientarea unui individ in viata. Din mana unor educatori excelenti poate sa iasa o generatie de proasta calitate, daca influenta lor de la catedra nu se prelungeste in mediul social in care vor trai elevii, daca acest mediu e strabatut de alte curente de idei, de alte linii de forta, vrajmase invataturii lor. In lupta dintre mediu si educator, victoria va fi, cu neinsemnate exceptii, de partea mediului. Alarma care se da actualmente in jurul educatorilor, acuzatia ce li se aduce ca ar fi mai putin zelosi decat bunii dascali de odinioara, nu este intemeiata. Nu a coborat nivelul lor de pregatire, nici sarguinta lor la munca, iar dragostea de copii a ramas aceeasi, ci s-au imputinat mediile oneste din societate, in care cuvantul lor sa gaseasca o intruchipare vie. Inainte vreme cand se evoca in scoala viata unui om de seama sau se povestea cuprinsul unei istorioare morale, imaginatia copiilor descoperea analogii concrete in mijlocul familiei lor, intre familiile vecine, in satul sau orasul unde traiau. Icoana eroului nu apartinea unei lumi ireale, ci se sprijinea pe un fond aperceptiv, impletindu-se cu figurile cunoscute experientei lor. Tipul de traire sociala venea in ajutorul operei educative, adancind-o in sufletul copilului. Astazi mediul social nu mai poate avea aceeasi influenta binefacatoare asupra tineretului, pentru ca a saracit in valori spirituale, in elemente de jertfa si de creatie. In zadar se mai face propaganda idealurilor de corectitudine si caracter cand viata curge dupa un alt orar, dezmintind in fiecare act al ei valabilitatea acestor principii. Arta educatorilor si-a pierdut stapanirea asupra sufletelor, de indata ce mediul social a ajuns in opozitie cu ideile raspandite de la catedra.

Biruinta indiscutabila a mediului social, ori de cate ori vine in conflict cu educatorul, se explica prin natura lui energetica, prin puterea de atractie a continutului sau vital. Persoana umana nu se poate dezvolta decat prin activitate, printr-o vesnica razboire cu realitatile. Aceste nelinisti creatoare o vor indemna sa alerge intr-acolo unde va gasi prilej de afirmare a fiintei sale. Intre un educator de cea mai aleasa pregatire si un mediu de calitate indoielnica, dar clocotitor de energie, individul nu va intarzia sa-si arate preferintele pentru mediu. Influenta educatorului slabeste, pentru ca el nu este o poarta de intrare in viata, ci un laborator de formule. El nu participa cu elevii la fenomenul concret al trairii, ci le tine discursuri despre viata. Daca recurge cateodata la material intuitiv, ilustrand cu pilde preceptele sale, acestea sunt tot atat de putin apte sa invioreze spiritul, fiind luate din lumi disparute sau imaginare. Dinamismul persoanei umane nu-si gaseste intrebuintare in cadrul scolii si atunci isi face drum spre suvoiul navalnic al vietii.

Daca mediul corupt de astazi este cauza principala a influentei vatamatoare la care este expus tineretul, atunci numai suprimand aceasta cauza vom obtine rezultate de alta natura. Pentru a da o indrumare sanatoasa noilor generatii, trebuie sa le faurim o alta ambianta sociala, care sa se gaseasca in armonie cu vederile educatorului. Trebuie stransi laolalta toti acei oameni ale caror idei si actiuni pot sa sustina opera educativa intreprinsa in scoala. Nu e vorba de crearea unui mediu artificial, cum ar fi vreo societate de binefacere sau de protectie a tineretului, si nici de izolarea lui de lume, ci un mediu care sa se nasca in lume si sa participe la manifestarile vietii. Problema educatiei este indisolubil legata de a intregului edificiu social. Numai cand societatea insasi se va atasa altor formule de existenta, cand o noua stare de spirit va predomina in mijlocul ei, se va restaura si influenta educatorilor asupra tineretului.

Greutatea principala in educatie consta in crearea unui mediu educativ sanatos, in locul celui indiferent sau primejdios de astazi. Miscarea Legionara recunaoscand din vreme acest adevar, a dublat forta educatorilor cu forta organizatiei sale. Educatia nu mai este incredintata unor elemente singuratice, ci intreaga miscare traieste intr-un climat de preocupari spirituale si serveste ca mediu de indrumare al tineretului.

“Vom crea un mediu sufletesc, un mediu moral, in care sa se nasca si din care sa se hraneasca si sa creasca omul nou. Mediul acesta trebuie izolat de restul lumii prin intarituri sufletesti cat mai inalte. Trebuie aparat de toate vanturile primejdioase ale lasitatii, coruptiei, desfraului si tuturor patimilor, care inmormanteaza natiunile si ucid indivizii.” (Corneliu Z. Codreanu, Pentru Legionari, p.308)

Odata mediul educativ infiripat, lupta de influente nu se mai da intre fortele singuratice ale educatorului si blocul ostil al societatii, ci se poarta pe plan de egalitate, de la mediu la mediu. Dar in aceasta infruntare coelctiva, avem vreo certitudine ca va birui mediul bun impotriva celui rau? Care e factorul care asigura victoria energiilor constructive?

“Anima est naturaliter Christiania”, afirma Sf. Tertulian. Ceea ce inseamna ca, prin insasi fiinta sa, prin intima lui alcatuire, omul este predispus sa asimileze invatatura Divina. Tanarul pasind in viata cu aceste zacaminte de omenie, de la cele dintai legaturi cu lumea se va simti atras spre mediul in care descopera ceva din puritatea lui launtrica. In prezenta a doua medii de sens opus, unul bun si altul rau, sufletul tanarului se va declara solidar cu mediul cel bun. Chiar daca aceasta alipire nu ia intotdeauna caracterul unei adeziuni publice, din pricini de familie sau alte slabiciuni omenesti, actul interior isi pastreaza intreaga lui valabilitate.

Tot ce poate imagina mintea noastra mai promitator, mai plin de nadejdi in relatiile dintre generatii, trebuie sa se gaseasca concentrat in aceasta centrala de energie a mediului educativ. In acest caz, mediul de afla in raporturi de inrudire spirituala cu vlastarul tanar al neamului si nu face decat sa ocroteasca impulsurile curate care tasnesc in mod spontan in sufletul lui. Il primeste pe tanar ca sa-i serveasca drept scut temporar, ferindu-l de drumuri gresite, intr-o perioada cand nu este inca deprins sa se poarte in lume. Individul gaseste un mare sprijin in energia protectoare a mediului sanatos, fara ca fruntariile lui spirituale sa sufere. Ele raman deschise pentru a-si angaja singur destinul. El insusi, sprijinit pe acest mediu, trebuie sa ajunga la maturitate, trebuie sa-si aseze viata pe temelii interioare solide.

Odata format in mediul educativ bun, tanarul trebuie sa iasa in lume, pentru a-si supune la proba rezistenta puterilor lui sufletesti. Alaturi de mediul bun, in care el a crescut, se gasesc in societate zeci de medii dusmanoase binelui. Numai traind in mijlocul adversitatilor, tanarul arputea sa-si dea seama cat e de consistent nucleul sau interior si ce rol ar putea sa joace in organizatie. Examenul posibilitatilor sufletesti ale unui individ intr-un mediu strain de Miscare, e considerat de Capitan ca un complement indispensabil sal realizarii lui umane. “Dupa ce legionarul se va fi dezvoltat intr-un astfel de mediu, in cuib, in tabara de munca, in insasi organizatia si familia legionara, va fi trimis in mijlocul lumii: sa traiasca, pentru a invata sa fie corect, sa lupte, pentru a se invata viteaz si tare, sa munceasca, pentru a se invata muncitor, iubitor de toti cei care muncesc, sa sufere, pentru a se oteli, sa se jertfeasca, pentru a se desprinde cu desavarsirea propriei sale persoane, slujindu-si neamul.” (Corneliu Z. Codreanu, Pentru Legionari, p.308)

Tinerii educati in mediul legionar nu numai ca nu vor cadea prada influentelor vatamatoare ale societatii, ci oriunde vor aparea, vor transplanta aceleasi idei, aceleasi credinte si aceleasi elanuri creatoare. “Oriunde se va duce, va crea un mediu nou de aceeasi natura. Va fi un exemplu. Va face alti legionari. Si lumea, in cautarea unor zile mai bune, il va urma.” (Corneliu Z. Codreanu, Pentru Legionari, p.308)

Multiplicarea mediilor sanatoase va avea ca urmare insanatosirea intregii societati romanesti si ca incoronare a acestei opere educative, va veni biruinta Miscarii Legionare. Prin extensiunea procesului de desavarsire interioara, tot mai multi romani vor sprijini actiunea politica a Legiunii, pana ce statul insusi va fi cucerit prin aceasta forta spirituala.

4. Statul

Pentru a intelege esenta statului, trebuie sa ne ferim de a-l desprinde de natiune si a-l trata ca pe un fenomen independent. Statul este un produs al natiunii, un post-fenomen al ei, o constructie in care se prelungeste si se afirma propria ei fiinta. Pentru a exista un stat, trebuie sa preexiste o natiune. Relatia dintre cei doi termeni este inseparabila si ireversibila. Daca populatii cu caracter national nedefinit se grupeaza in stat, opera lor nu depaseste interesul unui act de natura pur administrativa. Simpla imitatie a partii institutionale a statului nu-i certifica acestuia autenticitatea. Statul in care nu se remarca preponderenta unei natiuni, este o asociatie de interese si interesati, un cadru comod de convietuire pentru niste oameni care si-au pierdut identitatea lor etnica.

Metoda abstractiunii pentru identificarea statului este valabila numai daca ne marginim la aspectele lui formale, la mecanismul sau juridic. Prin acest procedeu, putem obtine din diversitatea lui istorica de manifestare o expresie generala a lui, o structura sub care apare in toate timpurile si la toate popoarele. Dar cu acest proces logic, n-am inregistrat decat exterioarele statului si n-am patruns in substanta lui intima. Cunoasterea integrala a statului presupune o schimbare de metode si perspective. Statul care se vede si pe care il cerceteaza de obicei teoreticienii lui este, de fapt, tributar unui alt stat, care nu se vede si care actioneaza din adancime. Esafodajul de legi si institutii ale statului reprezinta numai realitatile lui de grad secund, in care se propaga zavcnirile creatoare ale unei natiuni. Ordinea inteligibila a statului este ordinea de desfasurare a logosului national. Pentru a-i recunoaste natura adevarata, trebuie sa-l examinam pe filiera lui etnica, trebuie sa imprumutam parcursul sau interno-extern.

Abordand acum problema constitutiei unui stat, a formei lui de organizare, a regimului sau politic, cum se proiecteaza conducerea lui suprema din perspectiva dragostei? Mecanismul de comanda al unui stat nu se poate constitui valabil si nu poate avea eficacitate si durata daca nu se respecta vointa cetatenilor. Cum vor putea realiza telurile ce si le-au propus conducatorii unei tari, cata vreme nu cunosc dispozitiile sufletesti ale multimii? Sa presupunem ca actualii conducatori ar reprezenta cea mai pura selectie a neamului si conceptia lor politica ar fi de o soliditate neintrecuta, reflectand cu fidelitate finalitatile nationale. E de ajuns oare ca acesti conducatori sa mearga in cadenta istorica si spirituala a neamului, pentru ca intreprinderea lor sa reuseasca? Ce se intampla cu planurile lor maiastre daca multimea nu-i pregatita sa-i urmeze? Convinsi de puritatea doctrinei lor, vor recurge atunci la forta, pentru a indeplini ceea ce li se pare lor a fi evanghelia nationalismului. Dar cu fanatismul lor. cu credinta lor nezdruncinata in binefacerile ce se vor revarsa asupra neamului, prin aplicarea programului lor, se vor face odiosi in fata poporului, compromitandu-si propria lor opera. Nu mai e dragostea ce-i calauzeste in relatiile cu compatriotii lor, ci orgoliul de a se sti in posesiunea adevarului absolut.

Cea dintai conditie de realizare a unui stat “national” este ca acei care au ajuns la plenitudinea doctrinei nationaliste sa-si faureasca un aparat constitutional capabil sa asigure libertatea de manifestare politica a cetatenilor. E un imperativ care emana din constitutia intima a individului. Multimile se compun din milioane de indivizi autonomi,inzestrati ci propria lor personalitate, in care pulseaza viata neamului si care vor sa participe la implinirea destinului sau. Intr-o forma intuitiva, toti indivizii componenti ai unui neamau viziunea maririi si misiunii lui in lume si atunci nu pot fi redusi la rolul de simpli executanti ai unei conduceri care se gaseste mult deasupra lor si care nu se intereseaza de gandurile si de vrerea lor. Consultarea poporului nu e o concesiune ce se face pentru a-i da iluzia ca si el participa la guvernare, ci un act indispensabil pentru incorporarea poporului in stat. E dragostea de neam a conducatorilor care se revarsa spre masele populare si la care aceste mase vor raspunde cu aceeasi dragoste si cu hotararea lor de a sustine pe acesti eminenti reprezentanti ai lor sa ajunga in fruntea statului.

Dintre toate sistemele de guvernare cunoscute pana acum, democratia pare a fi cea mai apta sa dea satisfactie acestui principiu. Dar cu acest sistem se face o confuzie care persista. Prin sine insusi democratia nu inseamna nici bine si nici rau. Ea este o simpla tehnica politica, destinata sa inregistreze opinia cetatenilor, curentele ideologice care framanta tara, directia spre care se indreapta simpatiile multimii. Democratia este o regula de joc intre diferite formatiuni politice care aspira sa obtina majoritatea si sa ajunga la guvern. Rolul ei este pur aritmetic: sa totalizeze inclinatiile politice ale masei de votanti, pentru ca, dupa imaginea lor, sa se constituiasca conducerea statului. Democratia ingaduie fortelor latente ale unui popor sa se exprime si sa se ordoneze in cadrul statului.

Mai departe, democratia e inerta. Isi pierde orice influenta in stat. Si-a facut datoria si poate sa plece. Odata procesul electoral incheiat, incepe procesul politic propriu-zis de creatie a statului, care e de alta natura. Sa nu cadem in greseala de a crede -cum au facut unii apologeti ai democratiei- ca prin simpla ei aplicare toata bunastarea se va revarsa asupra popoarelor. Sa nu-i atribuim puterea de a face miracole. Democratia arbitreaza numai jocul politic ce agita colectivitatea nationala, dar nu este cauza lui directa. Politica o fac partidele care isi disputa favoarea opiniei publice, iar aceste partide au o conceptie de guvernare, au un program, au o armatura ideologica pe baza careia vor guverna. Trebuie sa distingem asadat clar si categoric intre democratie, care e o tehnica politica, si idealurile care brazdeaza viata unei natiuni si care isi gasesc expresia in partidele ce se formeaza. Democratia nu e un ideal politic, ci numai o filiera de patrundere a idealurilor in viata politica a unei tari. De aceea formele democratice se pot perpetua, in timp de conditiunile ideologice care o intovarasesc se schimba neincetat. Democratia este un vehicul de patrundere al idealurilor in stat, care, la randul lor, prin mijlocirea partidelor, intervin si modifica structura statului.

Partidele devin o calamitate pentru natiune cand se deplaseaza din rolul lor de intermediar intre individ si colectivitatea nationala si se ipostaziaza in entitati autonome. Nu mai prevaleaza tara cu nevoile ei in conceptia conducatorilor unui partid, ci organismul politic din care face parte, cu interesele lui denaturate si cu vuietul partizanilor care cer sa fie satisfacuti. Se rupe relatia partid-natiune, ca formula de reglementare a activiatilor lui politice, si se pune accentul pe cucerirea puterii cu orice pret si cu orice mijloace, pentru a satisface poftele indivizilor care il compun. Partidul se suprapune peste natiune, degradand-o la un instrument al veleitatilor lui iresponsabile. In acest moment, partidul se converteste intr-o suprastructura parazitara pe corpul natiunii, traind din sudoarea si sangele multimilor exploatate.

Daca cineva indrazneste sa denunte abuzurile partidelor, pagubele materiale, politice si morale ce le fac natiunii, este declarat dusman al democratiei si al formei de stat existente, este prigonit si urmarit ca tulburator al pacii sociale si adeseori isi sfarseste viata sub gloantele beneficiarilor puterii. De fapt aceste partide corupte, care s-au desprins de natiune si n-au alt tel decat pastrarea privilegiilor lor nedrepte, nu mai au nimic comun nici cu democratia. Democratia este un refugiu comod in care se retrag pentru a-si justifica incompetenta si dispretul ce-l arata maselor muncitoare. Democratia a fost degradata la o firma care nu mai spune nimic si, indaratul careia, isi ascund incapacitatea si pornirile lor de prada. Daca democratia le-ar fi atat de scumpa partidelor compromise in afaceri scandaloase, cum le place sa declare, atunci ar ceda locul altor formatiuni politice, cand vointa poporului le-ar indica pe acestea succesoare la condcerea statului, asa cum obliga regula de joc a acestui sistem, si nu ar incerca sa-si distruga adversarii cu mijloacele pe care le pune la dispozitie statul. Elege constituie unul din momentele revelatorii ale noii religii. “Si cu adevarat mare este taina crestinatatii. Dumnezeu S-a aratat in trup, S-a indreptat cu Duhul, a fost vazut de ingeri, S-a propovaduit intre neamuri, a fost crescut in lume, S-a inaltat intru marire.” (Pavel, Timotei, 3,16) Mantuirea prin Iisus imbratiseaza si fiinta popoarelor: “Deci cunoscut sa va fie voua ca aceasta mantuire a lui Dumnezeu trimisa a fost neamurilor si ele vor asculta.” (Fapte, 28,28) Caci scris este: “Viu sunt Eu. Orice genunche se va pleca inaintea Mea si orice limba va da slava lui Dumnezeu” (Pavel, Romani, 14,11)

Exista, in sfarsit, o suma de marturii directe despre originea supranaturala a neamului. Cand Petru intreaba pe Iisus ca ei, ucenicii Lui, care si-au lasat totul si I-au urmat Lui, cu ce vor fi rasplatiti in Imparatia Cerurilor, Iisus le raspunde: “…la nasterea din nou a lumii, cand Fiul Omului va sedea in jetul maririi Sale, veti sedea si voi in douasprezece jeturi, judecand cele douasprezece semintii ale lui Israel.” (Matei, 19,28). E clar exprimat ca evreii vor raspunde de faptele lor si ca entitate colectiva inaintea judecatorilor alesi de Dumnezeu. Toate popoarele se vor infatisa in ziua judecatii supreme in fata tronului Dumnezeiesc. “Si se vor aduna inaintea Lui toate neamurile si-i vor desparti pe unii de altii, precum desparte pastorul pe oi de capre.” (Matei, 25, 32) Fara indoiala ca despartirea oilor de capre se refera la indivizi. Dar indivizii apar la judecata cu calitatea lor etnica. In judecata ce se va face asupra fiecaruia va interveni si coeficientul de responsabilitate colectiva, adica contributia fiecarui individ la implinirea legilor Dumnezeiesti in cadrul neamului lor.

Neamurile sunt realitati si in lumea care va lua locul actualului univers. Textele care urmeaza sunt de importanta capitala pentru intelegerea problemei, constituind un fel de “summa” a marturiilor evanghelice in favoarea existentei supranaturale a neamurilor. Ele au retinut si atentia lui Corneliu Codreanu, determinandu-l sa vorbeasca de “invierea neamurilor”.

Noua cetate, in care va salaslui Dumnezeu cu alesii Lui, dupa viziunea Sf. Ioan “… avea zid mare si inalt si avea douasprezece porti, iar la porti doisprezece ingeri si nume scrise deasupra, care sunt numele celor douasprezece semintii ale lui Israel.” (21,12) “Si cetatea nu are trebuinta de soare, nici de luna ca sa o lumineze, caci marirea lui Dumnezeu a luminat-o si faclia ei este Mielul. Si neamurile vor umbla in lumina ei, iar imparatii pamantului aduce-vor la ea marirea lor.” (21, 23-34) “Mi-a aratat apoi raul si apa vietii, limpede cum e clestarul si care izvoraste din tronul lui Dumnezeu si al Mielului. Si curge prin mijlocul cetatii. Iar pe cele doua maluri ale raului creste pomul vietii, facand douasprezece feluri de roade, in fiecare luna dandu-si rodul; si frunzele pomului sunt spre tamaduirea neamurilor.” (22, 1,2)

 

No comments yet

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: